Despre

Privește Orașul!

Dimensiunea umană și cea urbană reprezintă principalii vectori de modelare a spațiului unui oraș, iar buna interacțiune dintre cele două este esențială pentru un oraș sănătos. Pentru ca trăsăturile fizice ale unui oraș să influențeze pozitiv componenta umană și mentalul colectiv, este nevoie de o atentă calibrare a tuturor intervențiilor, de comunicare, negociere și colaborare între principalii actori urbani: societatea civilă, administrația și sectorul de afaceri.

Pentru un mediu echilibrat, propunem o arhitectură a acțiunii definită de dorința de a fi proactiv, de a colabora, de a intra în dialog și de a relaționa - de a înțelege, până la urmă, harta completă și complexă a mediului construit. Ne dorim să promovăm interacțiunea dintre diferite entități, înainte de a vorbi despre intervenții concrete. Propunem dialog în locul declarațiilor, colaborare în locul izolării, procese în locul evenimentelor punctuale.

Pe baza acestei filosofii s-a născut campania Privește orașul, campanie ce își propune să descopere poveștile ce compun orașul – oraș văzut ca sumă de amintiri, trăiri și proiecții, percepții personale și colective, ce împreună creează și definesc imaginea acestuia și a comunității sale - și să le prezinte, în mod transparent, tuturor.

Orașul te privește!

Campania se adresează în primul rând comunității, fiind un apel către cetățeni de a împărți cu restul propria poveste despre oraș. Ne dorim ca această campanie să reprezinte o platformă de dialog, o invitație spre a participa activ la modelarea unui mediu urban sănătos.

Fiecare dintre noi avem cel puțin o poveste, o amintire sau o viziune despre oraș. Pentru a putea construi împreună, este important să ne amintim, înainte de orice interese private, care sunt momentele, motivele sau visurile pentru care am ales, cu toții, să locuim în același spațiu urban.

Scrie o poveste!

Poveștile se pot transmite fie prin intermediul paginii dedicate proiectului (www.privesteorasul.com), fie folosind una dintre cartolinele #privesteorasul.

Cartolinele se pot lua din locațiile partenere. După ce sunt completate se pot lăsa în oricare dintre aceste locații, sau se pot dărui, prin agățare, unui destinatar direct – fie că este vorba de un vecin sau de un loc. Pe cei care aleg să dăruiască cartolina, îi rugăm să ne trimită și nouă textul prin intermediul site-ului. De asemenea, ne-am bucura să primim și fotografii cu locurile în care rămân cartolinele, prin intermediul aplicației Instagram, folosind eticheta #privesteorasul.

Orașul ne privește!

Pentru început, am organizat o mică comunitate a celor care suntem de acord cu faptul că orașul ne privește: ambasadori ai acestui mesaj, ce vin din medii, timpuri și profesii cât mai diverse, și ce au ales să împartă propria poveste despre oraș cu noi toți.

Privește orașul!

Pentru ca cele mai bune mesaje să poată ajunge la cât mai mulți dintre noi, cele mai inspirate zece povești vor fi ilustrate de artiști locali. Poveștile, împreună cu ilustrațiile lor, vor fi expuse în spațiul public, pentru a face accesibilă tuturor această imagine a orașului.

Vă invităm deci să priviți orașul, așa cum este el văzut de comunitatea locală, în perioada 5 septembrie – 26 noiembrie, pe site-ul dedicat, precum și prin intermediul tututor materialelor de promovare adiacente campaniei.

 

 

BETA 2016

Bienala timișoreană de arhitectură (BETA) este o platformă de dialog și colaborare,  al cărei scop final este îmbunătățirea proceselor prin care ne construim orașele.

BETA 2016 își propune să genereze un dialog responsabil privind educația de arhitectură, formarea și practica profesională, precum și să stimuleze implicarea și profesionalizarea metodelor de dialog și colaborare dintre reprezentanții trinomului administrație – corp profesional – societate civilă.

 
 

Ilustrații

Ilustrație realizată de Carine Arnakis

Cam prin '68 s-a terminat și Expo Flora, lucrare coordonată de arhitectul Ștefan Iojică. Între altele, pavilionul principal - ce avea să devină restaurant - se caracteriza printr-o prismă de  sticlă, cu stâlpi metalici retrași, a la Mies van der Rohe, Mai târziu, prin '71-'72, locul avea să devină polul de atracție și adunare al tinerilor timișoreni, iar prin '75 cânta acolo Paul Weiner împreună cu Puba Hromatka, Kamocsa Bela și Liviu Butoi. Cu adevărat intercultural. Uneori free jazz, alteori bosanove...

Vlad G., arhitect

 

Ilustrație realizată de Dan Ungureanu

Când eram mică aveam un Pegas roșu cu care ieșeam afară la joacă. Le spuneam alor mei că merg în spatele blocului, dar de fapt mă luam și cutreieram tot orașul ore întregi. În fiecare zi exploram alt cartier. Acum realizez cât am fost de norocoasă că am copilărit în anii ’90, când erau puține mașini. Copiii din ziua de azi sunt prea supravegheați de părinți și îmi pare rău că nu pot experimenta aceeași bucurie de a descoperi pe care am simțit-o eu.

 

Ileana

 

Ilustrație realizată de Dana Catona

Primul meu contact cu Timișoara: Eu cu maică-mea eram pentru prima dată în Timișoara, pentru a-mi da examenul la Poli. Discuție la telefon, maică-mea cu taică-meu:

- Cum e la Timișoara? (Tata)

- Frumos! (Mama)

- Ați fost în Bega? (Tata)

- Nu. Am trecut peste. (Mama)


Marian D.

Ilustrație realizată de Sorina Vazelina

Când eram copil, cimitirul nu însemna moarte pentru mine. Pe atunci îmi părea că eu o să fiu mică, bunicii o să fie bătrâni, mama și tata tineri pentru totdeauna. Stăteam la etajul nouă, în blocul turn vizavi de cimitirul din Șagului. Pe atunci totul îmi părea o aventură, jucatul printre schelele de construcții și tomberoanele de gunoi pe unde mișunau șobolani sau urcatul nouă etaje pe jos, prin întunericul care se putea popula cu povești fantastice, în fiecare zi când se lua curentul, cu o lumânare groasă pe care o purtam în ghiozdanul de școală. Dar cea mai frumoasă aventură era când mă urcam cu tata pe bloc la lăsarea serii, de 1 noiembrie, când oamenii veneau cu flori și lumânări la cimitir. Ne strecuram pe smoala moale, printre antenele de sârmă improvizate ca oamenii să „prindă sârbii” și ne așezam chiar pe balustrada de pe marginea blocului. Mi-era teamă să mă uit în jos în hăul de zece etaje și cimitirul era ca o mare de licurici la picioarele noastre, iar deasupra noastră o altă mare de luminițe. Nu știam că și tata și bunicii o să ajungă acolo și după ani o să merg și eu să aprind o luminiță în marea de licurici la care poate se va mai uita un copil.

 

Claudia T., fotograf

Ilustrație realizată de Super Smooth Studio

Deci...Vreți să știți despre Timișoara? Vreți să aflați cât de prietenoși sunt oamenii? Cât de bună este viața socială? Cum oamenii bătrâni nu sunt morocănoși?

Din păcate nu vă scriu despre asta, nu că nu ar fi de folos...Dar motivul pentru care vă scriu "povestea mea" este să vă prezint Timișoara când este învăluită în întuneric, atunci când luna prinde stăpânire pe cer. Povestea mea are loc atunci când orașul este așa liniștit încât poți auzi sunetul canalului Bega curgând! În jurul orei 00:00, orașul prinde viață, dar nu în sensul social, ci în sensul propriu în care simți orașul în sine ca o entitate proprie. Doar noaptea te poți plimba și simți că orașul se plimbă cu tine.

Ilustrație realizată de Dushky

Ca alpinist, nu îmi place neapărat orașul văzut de sus. Îmi place jos între oameni și clădiri, mașini și tomberoane. Pentru că asta înseamnă civilizație și e ceea ce îmi lipsește după două luni între stânci și ghețuri.

Cel mai mult îmi place, ca sport extrem, să merg cu bicicleta la serviciu. Dacă nu fac pană pe primele 3 borduri aferente pistei din Lipovei, fentez cu îndemânare tomberonul cu stâlp și sar direct în mijlocul carosabilului, pentru că pista se termină subit. Acolo mă lupt pentru supraviețuire și întâietate cu șoferii cei rai. Dacă reușesc să ajung în centru, demarez un contratimp cu gardienii pe motoscutere pe care de obicei îl câștig, la peste 50km/h. Premiul fiind o amendă pentru circulația pe carosabil în prezența pistei de biciclete, de obicei plină de mașini...Pe care n-o iau. Ajung la lucru transpirat și fericit, urmărit de privirea femeii de serviciu "Săracu' ăsta nu are mașină". Mie chiar îmi place în oraș, nu e plictisitor deloc. Poate mâine mă întâlnesc din nou cu gardienii.

 

Horia C., alpinist

Ilustrație realizată de Adina Larisa Șufană

Strada Zürich nr. 2. Locul unde m-am ştiut dintotdeauna. Cu distanţele ce se micşorau pe măsură ce anii treceau: drumul până la Gara Mică, de unde mama ne "dădea în grijă" vreunui consătean, să ne ducă la Maichi, la Izvin; sau drumul făcut singure, până la strada Telegrafului, unde ne aştepta tanti Ani, la grădiniţă. 

Pe strada Zürich ne simţeam în străinătate. Întreg cartierul îşi desena conturul la marginea de est a oraşului, chiar în apropiere de gară - Gara Mică, cum îi spuneam noi. Locul era, de fapt legătura oraşului cu satele dimprejur. Fantezia nu ştiu cărui edil, însă, visând la neutralitatea elveţiană, a adus aici nume de străzi cu sonoritate cosmopolită: Alsacia, Lorena, Zürich, Geneva, Basel... Ele se desprindeau din Kogălniceanu, stradă largă, pe unde trecea tramvaiul 2, cel ce făcea să vibreze paharele în vitrină, la fiecare trecere prin faţa casei. Printre străzile din micul cartier, marii oameni ai istoriei naţionale - Mihail Kogălniceanu, Samuil Micu, Simion Bărnuţiu - se intersectau paşnic cu o europă domestică, ce-şi răsfira pe la garduri, tufele de liliac şi forsitie.

Casa noastră era chiar în faţă, pe "Zürich, colţ cu Kogălniceanu", cum aveam să dăm reperele mai târziu, când ne conduceau acasă cavaleri cu taxiuri. În spate, aproape un sat: după parcul Ocsko - parcul Fabricii de ciorapi, cum îl apucaserăm noi, al familiei Kimmel, cum fusese, de fapt -, străzile se înşirau liniştit, cu căsuţe modeste, curate. O lume în care bunicilor nu le fuseseră luate avuţii, căci nici nu le avuseseră, dar care păstrau liniştea patriarhală a unei lumi aşezate. Curţi cu cireşi şi caişi, ce înfloreau primăverile cu miros promiţător, de început..
Trec arareori prin dreptul străzii Zurich. Un aer impersonal, îngrijit, mă ține întotdeauna departe. Casa și e acolo și nu mai e, scufundată într-un timp ce nu mai trăiește decât interior. O regăsesc ori de câte ori închid ochii, visând...

 

Sorina J., filolog

 

 

Ilustrație realizată de Răzvan Cornici

Am colindat lumea întreagă și încă nu am găsit o lumină mai caldă decât cea care se așterne peste Elisabetin la asfințit.

 

Adina S., arhitect

 

Ilustrație realizată de Livia Coloji

Războiul Rece din Piața Josefin

Iată că după războiul așa zis cald sau fierbinte, evident al Doilea Război Mondial, a venit și vremea Războiului Rece. Dacă cel fierbinte a adus omenirii nenorociri și pierderi aproape ireparabile, ăsta cel rece a fost incomparabil mai blând. În acest ton al războiului, ambasadorii ambelor părți, lagărul socialist și capitalist, se mai spurcau în declarații belicoase, acute reciproce și doar amenințări.

Astfel, s-a ivit ocazia ca și noi copiii din Josefin să putem participa la război. Într-o gheretă a circului ambulant Panopticum, erau instalate păpuși, care erau un fel de Hopa Mitică și semănau leit cu Churchill, Truman, Tito și Hitler. Păpușile serveau drept țintă, iar uneltele de aruncare erau niște mingi de cârpă, umplute cu rumeguș. Pentru câțiva bănuți, te puteai răcori dacă aveai boală pe vreun dușman. Dacă nimereai Tito, Truman sau Hitler, atunci se dădeau peste cap și făceau tumbe!

Ce mai! Era “democrație” și atunci! Era prin 1951-1952.

 

Tiberiu M., pensionar

Ilustrație realizată de Ana Kun

În vara anului 1970, multe cluburi sportive se găseau aliniate de-a lungul râului Bega. Clubul Tehnometal avea terenuri de handbal și baschetbal în aer liber, precum și o piscină. Echipa de juniori a Școlii Sportive își avea antrenamentele dimineața acompaniată de către trupa Phoenix care își repeta cele mai de succes piese. Nu exista bucurie mai mare decât antrenamentul sportiv pe ritmuri de Phoenix. Ne consideram niște răsfățați ai sorții. Cireașa de pe tort! Fiecare antrenament se termina cu o baie în piscină. Din exces de zel îngrijitorii acesteia au golit-o fără să ne spună, iar noi, înfierbântați după un antrenament am sărit în apa de zece centimetri.

Povești

Privește Orașul

 

Iată o acțiune binevenită și pot să zic așteptată de mine de ceva timp. Câțiva arhitecți cu suflet și hotărâți s-au gândit la oraș, la oamenii lui buni sau mai puțin buni, la cei ce trudesc, la cei ce lenevesc și la alții, le-au pus un condei în mână și i-au îndemnat să scrie, ce simt, ce cred sau ce văd în orașul în care trăiesc, dacă-l iubesc sau nu, dacă au idei și proiecte să-l facă mai frumos și mai arătos.

Pot să zic că din întâmplare am prins din zbor cumva mesajul bravilor arhitecți. Evident că m-am bucurat, am reușit și eu să pun pe hârtie sau mai bine zis pe desktop, povestiri mai cu haz sau fără de haz despre oraș, despre oamenii lui de demult din alt secol ce-a trecut sau alții ce i-am cunoscut mai de curând.

Sincer am fost impresionat să citesc povestiri și impresii scrise cu suflet, uneori cu talent, au răspuns afirmativ invitației, studenți, scriitori, elevi, arhitecți, artiști, chiar și pensionari reprezentați de subsemnatul. Aproape toți au văzut latura frumoasă a vieții orașului, a întâlnirilor lor cu orașul, nu toți s-au născut aici, așții au fost adoptați de urbe.

Îmi pare sincer bine că am reușit cu această ocazie să prezint prietenilor mei virtuali, eroi ai povestirilor mele, uneori simple fabulații sau scorneli, alteori cuprinzând câte-o sămânță de adevăr. Eroii ovestirilor mele au așteptat cuminți vreme de câțiva ani și mai bine, printre scoarțe de hârtie, și-au ieșit în sfârșit la lumină. Am prezentat timișorenilor și cetitorului site-ului personaje cu care m-am intersectat de-a lungul vremurilor. Au devenit iată un pic mai cunoscuți Tică Pitoc jucătorul de loto care aștepta de mult lozul cel mare, Terorica cea care semăna leit cu Pola Negri din film, și care nu ne lăsa să ascultăm radioul din cauza timpanelor ei prea fine, seniorul Vovik care se dădea mare cunoscător de artă, Bobric peisagistul din Parcul Botanic sau plutonierul Brici care băga spaima în traficanții de țigări. Aș vrea să aduc pe astă cale mulțumiri talentatei Livia Coloji, cea care a ales să facă o minune de ilustrație la povestea cu Războiul Rece din Piața Josefin.

Sper că le-a plăut lecturarea poveștilor mele și că nu i-am dezamăgit. Am fost impresionat în bine de numărul foarte mare de concetățeni de-ai mei care au dorit să se exprime, de cele mai multe ori într-un mod pozitiv desprea viața orașului. Acțiunea Privește Orașul sper să fie o primă etapă a unei stări care ar trebui continuată într-un anume fel. Sper să găsim calea cea dreaptă care să ne ducă la înțelepciune.

 

Timișoara Decembrie 2016

 

Tiberiu M., pensionar


Lozul cel mare

Tică Pitoc se lăuda prietenilor lui de la locul de muncă că el joacă loto de când se știe și că are încredere că intr-o zi pică pe el norocul cu lozu’ cel mare și asta o făcea cu toate că aflase de cugetarea unui gânditor numit Fran Lebowitz care susținea că "ai aceleași șanse să câștigi la loto, indiferent dacă joci sau nu." La locul lui de muncă Tică avu noroc de băieți unu și unu, puși pe poante care mai de care, de fapt nu le-a scăpat cam nimeni.
- Bă fraților, dacă-mi iese lozu al mare vă fac cinste mare. Mergem într-o seară la Elitte la Grădina de Vară la Kuttl, cântă acolo un gurist Sergio venit de la Capitală. Are niște cântări beton! O știți p-asta?! " Creeeeola, ochiiiii-ți ard ca flaaaacăra"?? Dacă prind lozu’ bere și mici la toată lumea!!
Pe chiuveta de la toaleta intreprinderii stătea pe-un colț un bilet loto parcă uitat acolo de cineva. Dacă nu-i a lu nima să fie al meu zise Tică și-l făcu nevăzut. Mai băgă de samă că nu l-o văzut nimeni. Ce-ar fi să fie câștigător??!” Mai e un ceas pân-la pauza de masă și simte că biletu’ din portofel începe să-l ardă." Mă duc în pauză pân-la agenția de lângă Bega Mică de lângă Pomul Breslelor să verific biletu’." Zis și făcut. Numerele câștigătoare afișate în vitrină se potriveau cu cele de pe bilet. Nu se poate!!! Încă o dată! 18, 25, 43...De unde-o fi cumpărat lozu’???
- Dragă doamnă, am jucat numerele astea și nu mai știu la care agenție! Or fi cumva de la dv.?
- Ia să vedem. Biletu-i chiar de-aici! Victorie!!! În sfârșit!!! Elitte, muzică, Creola și Mandolinata, două melodii de top, tangouri argentiniene, mici și bere!
După amiază Tică frumos înțolit se-ntoarse cu biletu’ câștigător. În agenție tolăniți pe niște scaune doi agenți mascați așteptau cu pălăriile trase pe ochi.
- Am uitat că am jucat aici și-am prins lozu cel mare, zise Tică mieros către doamna de la ghișeu.
- Ia dă matale buletinu’! zise unul din ei care părea șefu. Umbli cu hibăr - hobăru!? Ai!!! Bietul Tică era so-ncurce rău de tot. Noroc mare cu directoru’ de la servici care avea pe unu mare de la miliție și l-a scăpat basma curată. A scăpat de câțiva ani de meditație la răcoare la mititica. Ca să fie iertați coțcarii au mărturisit și l-au invitat pe Tică la Elitte, la grădina de vară unde curgea berea și sfârîiau micii, acolo unde Sergio cânta povestea Creolei și a Mandolinatei.

 

Tiberiu M., pensiona


Sacul codal, un accesoriu al anilor 70

Păi cine n-o auzit că Banatu’ o fost ș-o rămas fruncea! Poate ați auzit sau nu de sacul codal. Tot bănățănii or fost primii care l-or inventat. Sacu ăsta codal deși nu pare a fost la un moment dat o problemă serioasă.
Era prin anii 72 - 73 pe vremea când proiectam centrale termice pe cărbune și citeam în fiecare dimineață ziarul Drapelul Roșu. Cum prima pagină era plină de realizări mărețe, osanale și aplauze puternice datorate diferitelor vizite de lucru ale conducătorului iubit, am trecut la pagina IV unde un titlu mi-a sărit în ochi.
Reporterul ne aducea la cunoștință, cu mândrie chiar, că la noi la Timișoara s-a introdus în premieră națională "socodolul" și că orașul va fi mult mai curat, că facem un mare pas către un oraș civilizat și datorită socodolului caii care circulă prin oraș înhămați la căruțe se pot bălega fără nici o jenă sau reținere întrucât balega va fi reținută instantaneu de echipamentul minune care se cheamă socodol.
Sincer să fiu și eu și colegii mei de suferință întru proiectare ne-am bucurat la aflarea veștii despre brevetul de invenție și eram curioși să-l vedem pus în practică. Ne întrebam totuși de unde provine denumirea asta ciudată de socodol.
După numai câteva zile de suspans am văzut o căruță la care erau înhămați doi cai care s-au conformat și purtau socodol. Atunci mi-a cazut fisa!
Un ziar care se respectă trebuie să aibă un cap limpede. Pentru asta n-are altă treabă, trebuie să fie bine școlit, de regulă filolog, care să ia în primire ziarul de probă, să-l citească literă cu literă și să caute greșelile. Se pare că acel cap limpede ori a ațipit ori venise de la vreun chiolhan zdravăn și adormise, a dat OK ziarului fără să-l citească. În loc de sac codal s-a tipărit socodol!
Am mai tocat știrea asta cu socodolul mai o săptămână și-am zis că ar fi potrivit socodoul și pentru activiștii de partid că prea se cacă pe ei cu orice ocazie și cam pe oriunde. Azi sacul codal în curând poate va deveni o piesă de muzeu cum probabil va deveni din păcate și prietenul nostru calul.

 

Tiberiu M., pensiona


Privește orașul.

Timișoara este un oraș istoric care a trecut prin multe schimbări de-a lungul anilor și aceste schimbări vor șterge istoria pe casele și bisericile care ne-au spus-o de-a lungul anilor și va deveni un oraș mai modern.

Din punctul meu de vedere aceste lucruri sunt rele. Eu cred că unele părți ale orașului trebuie renovate, de exemplu: centrul istoric. Iar părțile care au nevoie neapărată de renovare, de exemplu școlile, vor conține de exemplu dulapuri pentru fiecare elev, clase mai mari, săli de mese, table smart.

Timișoara este și va fi mereu orașul meu de suflet.


Să se facă renovări unde pică. Dă-te bă, că pica! Nu doar în cap la mitică!


 La " Păr Vâlvoi ", o frizerie pe cinste!

- Ciau Mari, nu te-am mai sunat aseară, era prea târziu. Ai venit totuși.
- Oh, dragă Vali, am umblat de nebună să găsesc suport de brad! Nu știu ce mă fac...bla...bla...
Dialogu’ curge frumos și cu alte noutăți timp în care Mari despachetează o groază de cumpărături de care Vali se minunează tare.
- Ia să-mi fac eu o cafea, cugetă Mari, și cu multă răbdare și paciență luă apă caldă de la spălătoru’ de cap și la minut ness-ui gata. Scoate o țigaretă lungă și subțire, deschide ușa dinspre stradă, se așează pe-un taburet și pufăie liniștit, tacticos și elegant.
- Wow Cici, ce cizme faine ai, unde le-ai găsit? Cici abia ce sosise, se furișă prin ușa intredeschisă și tocmai despacheta niște băgăjele dar nu așa multe precum avuse Mari. Eu stau cuminte cam de juma’ de oră și mă prefac absorbit de literatura de doi bani din Click și Libertatea pline cu poze cu dive și pițipoance cam dezbrăcate. Parcă aș vrea să mai aflu cam ce mai e pe la Casa Albă sau să văd ce mai zice cârcotașu’ de Assange. Pe MTV niște tinere dive și câțiva ciocoflenderi se smucesc și dau să se rupă-n două. Pe lângă mine pe scaune mai stau doi mușterii ce i-am găsit acolo, amândoi mai cască și-și trosnesc vârtos degetele. Toți au răbdare. Cine ghicește unde ne aflăm? Păi "La Păr Vâlvoi", la frizeria din zonă! Fetelor, voi ați uitat că băieții ăștia au venit pentru tuns?
Când am trecut odată Oceanu’ Atlantic am fost curios să aflu cum e la o frizerie pe malul celălalt. Procedura ar fi cam așa. Intră clientu’. Cineva vine și-l intreabă cam ce ar dori. Îl mai întreabă cum îl cheamă și ce tunsoare preferă și-i trece dorințele într-un calculator pentru data viitoare. Atunci când îi vine rându’ și e strigat lumea află că el se numește Joshua sau Benjamin. Între timp fetele astea americane dau mai mult din forfecuță decât din guriță. Un tabel imens și pus la vedere te pune la curent cam cât costă una alta, cărare pe stânga ori dreapta, oferta casei fiind generoasă. Reviste gârlă, politică  ,sport sau can-can. Nu-i ca la "Păr Vâlvoi". Dar acolo la voi fetelor mă simt eu mai bine, mai în largul meu, aflu de Cici, de Mari, socializare tăticu’! Aveți păru’ mare și lung? Dați-l jos la fetele de la "Păr Vălvoi" care vă așteaptă!

 

Tiberiu M., pensiona


Timişoara - un oraș al artelor, cu zeci de ateliere artistice și meșteșugărești, cu lanțuri de galerii de artă, cluburi, terase, grădini din care răzbate muzică, și da, muzee, teatre, atenee, case de modă, în care viața artistică pulsează efervescent și natural, un loc spre care aspiră să vină artiști din toată Europa pentru că este mai frumos, mai şic, mai ieftin și mai seducător, pentru că în cafenele se pune la cale un nou – ism sau proiect arhitectural, pentru că un astfel de loc te face să te simți mai pur, mai curat, mai imaginativ, inspirat și mai special. Timişoara - o capitală europeană atunci când v-a exporta artă timişoreană si nu v-a fi locul unui import artistic temporar.

 

Adrian I., artist


Amicii din parc

Nu știu exact cum s-a întâmplat dar m-am trezit peste noapte posesor de câine de rasă, un cățel frumos rasa Collie, ciobănesc scoțian, așa că am intrat în aceeași dimineață a aceleiași zile în atribuții. Pot să spun c-am avut mare noroc cu Parcul Poporului de peste drum, două plimbări obligatorii pe zi, iarnă sau vară, ploaie sau soare, au devenit un ritual și chiar o mare plăcere un pic mai târziu.
Treptat și cu destul de mare ușurință am fost acceptat tacit în marea familie a iubitorilor de canine care-și făceau veacul prin parc. În scurt timp am învățat numele de botez al tuturor câinilor, cuplat cu cel al stăpânilor, domn sau doamnă, cam pe unde locuiește, ce mănâncă câinele și la ce oră, unde găsești mâncare ieftină și bună, care-s vecinii buni și ăia răi, sau dacă s-au băgat ouă, bere sau smântână vărsată pe la vreo alimentară din apropiere. Era totuși inainte de Decembrie 89.

Brick, un ciobănesc german frumos, odată scăpat din lesă nu se mai dădea prins, venea toată familia de acasă cu fripturi și alte bunătăți ca să-l poată recupera. Rocky era etalonul frumuseții și bunăstării, labrador negru lucios, mândria lui Puiu care era cel mai tare creator de pantoloni jeans din zonă sau din oraș. O doamnă octogenară plimba un cățel mic și pufos pe care-l prezenta sub numele de Dugo și ne spunea că pe românește l-ar chema Dop. Formula suna cam așa:
- Dugo, face un salutare la domnul! Cățelu’ se ridica în două picioare, executa impecabil salutul, zicea ceva pe limba lui și primea laudele ce i se cuveneau.
Totuși cel mai isteț cățel din zonă era IȚĂ, o corcitură cu blana precum o oaie Merinos, care știa să treacă strada singur, peste liniile de tramvai, să ajungă-n parc fără stăpân sau să inspecteze singur Piața Traian sau zona Prefecturii după care se întorcea acasă.
Stau și cuget. Fără Bella aș fi fost mai sărac sufletește, aș fi ratat socializarea de care iată acuma se cam vaită lumea că n-ar exista sau c-ar fi în criză. Fără Bella poate amicii din parc puteau fi pentru mine doar simpli trecători.

 

Tiberiu M., pensionar


După ce-am viețuit o bună bucată de vreme departe dincolo de Atlantic, a venit vremea să ajung din nou pe plaiul natal și mi-am zis într-una din zile să fac o preumblare prin urbe. Trec de Casa Guttenbrunn, ajung în colțul Parcului Botanic, zăresc fragmentul de zid al fostei cetăți, rămas în picioare, martor al vremurilor apuse acum câteva sute de ani.
Hai să revăd parcul care a prins contur prin anii ‘60 ai secolului trecut la inițiativa d-nei Arh. Silvia Grumeza.
Poate sunt eu puțin pretențios c-am mai umblat și prin alte locuri dar am impresia că aici s-ar putea mai mult. Cam puține specii de flori, puține ronduri, curățenia cam șchioapătă și lipsește o prospețime nelipsită prin alte părți pe unde-am mai umblat. Câteva echipe de muncitori cam freacă menta încoace și încolo, se strigă unii pe alții precum oierii care se aflau pe două dealuri îndepărtate și conversau de-ale lor. Pe deasupra mai vorbeau și porcos.
O iau pe-o alee laturalnică și pe gazonul proaspăt tuns dau de-o mâță moartă. Îl caut pe șef, dau repede de el că are sonoru dat la maxim.
- Bună ziua ! Dv. sunteți șefu ?
- Mdda ! Care-i baiu ?
- Am văzut pe gazon în spate o mâță moartă !
- Aha! Și pute ?
- Nu știu că n-am mirosit-o dar ar trebui s-o luați de acolo că strică peisagiul.
Urmează un dialog profesional.
- Mă Bobric, dute mă că-n spate îi un mâț mort, îl iei și-l duci de-acolo !
- Și unde-l duc ?
- În ....mea !!! zise tare și apăsat șefu casă-nțeleagă dom Bobric exact locul.

No coment ! Șefu lui Bobric le vine ca o mănușă peisagiștilor care frecau menta și vorbeau buruienos. Tanda pe Manda ! Tu oraș frumos, ai fost odată de mult Mica Vienă ! Ai grijă încotro o iei !

 

Tiberiu M., pensionar


Cafeaua anilor 80

Locul îndrăgit unde se putea bea o cafea bună era chiar pe "Surogat", vizavi de "Corso", cam pe lângă Lacto-Barul din colț, cunoscut azi sub denumirea de McDonalds. Cafea Arabica, Columbia sau Brazilia se servea în toate felurile după pofta inimii, pe loc la botu’ calului, boabe sau măcinată la pachet, după dorința fiecăruia în orice cantitate.
Dar cum "tot ce-i bun e scurt" zice un proverb, așa s-a întâmplat și cu Arabica, bucuria cafegiilor împătimiți, fani ai cafelei, printre care mă număram și eu. Încet dar sigur cafeaua arabica de bună calitate s-a înlocuit treptat cu importuri de slabă calitate și mai târziu s-a ajuns la cafeaua numită amestec. Acest amestec conținea cam 70% năut sau cicoare și restul se pare că ar fi fost cafea.
Cineva a avut o idee bună și i-a zis "nechezol", probabil de la nechezatul calului. Pontul a prins repede și în curând cafegii patriei s-au conformat și-au acceptat noua denumire a cafelei ca fiind potrivită. Ei, nu chiar toți!!!
Nomenclatura unicului partid și cercul restrâns al băieților deștepți cu ochi albaștri nu aveau dureri de cap. În magazinele special făcute pentru ei și în shop-urile unde se cumpăra doar pe valută forte și unde nu puteai intra decât cu un pașaport străin sau legitimație de un anumit fel, se găsea cafea de care doreai.
Poate unii mă acuză că scriu tendențios. Poate că au dreptate dar eram și am rămas în rândul celor mulți, cei fără privilegii. Circula și o poveste drăguță, un cafegiu împătimit ajuns la disperare și-a cumpărat un arbore de cafea bonsai, pentru zilele negre ce vor urma.
Și totuși pot zice c-am avut noroc cu revolta din 89 că altfel cu atâta nechezol băut ajungeam poate să nechezăm precum cabalinele ?!

 

Tiberiu M., pensionar


Abia de curând am început să apreciez cu adevărat orașul acesta splendid. Sunt un elev în clasa a X-a și de-a lungul copilăriei mele mi s-a părut că orașul Timișoara e într-o continuă dezvoltare. Îmi place că tot mai multe clădiri și piețe din centru chiar încep să arate ,,ca în străinătate’’.  E una din pasiunile mele să mă plimb prin oraș făcând poze sau filme în timp ce îmi descopăr propriul oraș. Totuși, cred că mai este ceva timp până ca Timișoara să ajungă la standardele pe care le-aș dori eu, pentru că încă sunt zone ale orașului (Fabric) care arată foarte neîngrijite. În ciuda acestui fapt, sunt sigur că Timișoara va continua să devină un oraș tot mai bun.

 

Mihai F.


,,În orașul acesta

Cu flori de pomană

Idioții zâmbesc

Și au față umană.

 

În orașul acesta

Orice poți să vinzi

Chiar și palide umbre

Din umbre de-oglinzi. “

 

SURVOLAJ – Străzi bântuite de noapte - fragment


Privesc orașul zilnic. Pe fereastra camerei mele, pe geamul clasei, prietenii mei, într-o clipă fericită, un râset, stând pe bancă, uitându-mă la oameni. Trebuie să remarc că suntem un oraș veșnic mișcător, chiar și în cele mai tăcute clipe. Undeva acolo în spatele acelui zid, acelui chip, există ceva viu. Da, și eu sunt fericită, fiindcă privesc orașul și el mă domină tot mai mult. El merită mai mult. Capitala Culturală. Sunt mândră că fac parte din asta, și vreau să îl ajut cu tot ce pot. Iubesc ARTA, iar arta este însăși orașul și lumea în care trăiesc.


În acest oraș plin de verdeață, plin de viață, trecătorii vin și pleacă spre o nouă viață, lăsându-se purtați de gânduri pe străzile colorate.

Animând peisajul și privind vernisajul oferit de frumusețea lui.


Povestea mea începe simplu, într-o stație de tramvai, mai exact la poștă, când m-a sărutat, și de atunci am văzut orașul altfel. L-am văzut ca pe un loc simplu, acum îl văd ca pe un refugiu care o dată pe lună îmi potolește setea de el, setea de oraș frumos, setea de cultura. Acum nu mai are cum să o facă, dar măcar m-a invățat să văd orașul altfel. Când fac același drum în fiecare zi, văd ceva nou în fiecare zi, un oraș nou, un om nou, un detaliu nou, un frumos nou. De când a plecat, orașul e încă frumos, nu la fel de frumos, dar omul ăsta m-a învățat să îmi iubesc orașul, oamenii, m-a învățat să iubesc.

Privesc orașul și iubesc.

Mulțumesc.


Ochiul Magic

Prin anii 50 pe când deschideam ceva mai bine ochii la lumea dimprejur am băgat de seamă și radioul nostru austriac marca Minerva, neobosit, care nu s-a defectat niciodată și care avea un ochi magic rotund, de culoare verde de mărimea unei monede de 50.
La acea vreme acel ochi magic a putut să mă fascineze ani de-a rândul. Plimbam scala aparatului în sus și-n jos învârtind o rotiță care căuta să ne-aducă de peste cortina de fier muzică sau știri, uneori vorbe de neînțeles atunci când scala se oprea în dreptul unor orașe cu denumiri ciudate precum Athlone, Beromunster, Tiraspol sau Wien. La cei 8-10 ani care-i aveam pe-atunci habar n-aveam de viitoarea televiziune, totuși îmi făceam eu niște planuri îndrăznețe, cum ce-ar fi atunci când voi fi mare voi inventa eu ceva ca in locul ochiului magic să-l pot vedea pe nenea sau pe tanti care cântă sau vorbește atunci când mut scala și ajung la alt post. Mintea omenească n-a vrut să stea pe loc ca să ajung eu mare. Am avut ghinion și mi-au luat-o alții înainte. Ochiul magic la care visam a devenit după mulți ani ecranul TV de azi care ne bucură privirile.
Radiourile de azi se pare că nu mai au nevoie de un ochi magic. E păcat. Am rămas un nostalgic incurabil. Dacă aș găsi pe undeva un aparat cu lămpi și ochi magic cred că l-aș cumpăra și m-aș bucura din nou de strălucirea și clipocitul lui jucăuș ca in urmă cu vreo 60 de ani.

 

Tiberiu M., pensionar


În vara anului 1970, multe cluburi sportive se găseau aliniate de-a lungul râului Bega. Clubul Tehnometal avea terenuri de handbal și baschetbal în aer liber, precum și o piscină. Echipa de juniori a Școlii Sportive își avea antrenamentele dimineața acompaniată de către trupa Phoenix care își repeta cele mai de succes piese. Nu exista bucurie mai mare decât antrenamentul sportiv pe ritmuri de Phoenix. Ne consideram niște răsfățați ai sorții. Cireașa de pe tort! Fiecare antrenament se termina cu o baie în piscină. Din exces de zel îngrijitorii acesteia au golit-o fără să ne spună, iar noi, înfierbântați după un antrenament am sărit în apa de zece centimetri.


Orașul Timișoara este universul în care gravitează modernismul în conformitate cu normele tradiționale și autohtone. Personal, îmi amintesc o Timișoară plină de oportunități profesionale și satisfacții personale. De asemenea, îmi imaginez orașul ca fiind unul prestigios și valorificat la nivelul impus de cerințele Uniunii Europene, sperând totodată la un an 2021 fascinant și cultural.


Fotografiez.
De când fac asta, casele din Timișoara îmi vorbesc. Îmi plac clădirile vechi, pline de personalitate, cu mirosul lor, uneori de mucegai. Dacă nu ați privit o casă veche din Timișoara, neapărat să o faceți. Ușa de la intrare, din lemn, cu clanța ei sticloasă, de atâta deschis și închis. Întru apoi cu smerenie pe holul acoperit. Pereții dezvăluie în straturi suprapuse de zugrăveală, ce spun. Doar să le asculți. Explozie cromatică. Aud pași. Mirosul de parfum se insinuează înaintea chipului pe care-l aștept. În stradă caii înșeuați la trăsură fornăie. Este premieră la operă.
Fotografiez.

 

Stela P., inginer


Poveștile frumoase pot fi scrise doar de cei care le trăiesc! Eu mă consider o persoană norocoasă care traiește o poveste frumoasă alături de familia mea, compusă din două fete minunate și soțul meu. Ne bucurăm că trăim într-un oraș atât de frumos, cum este Timșoara, deoarece ne oferă oportunități și locuri grozave pentru relaxare. Este un oraș curat și oamenii sunt minunați, plini de inițiative și voie bună.


Povesti din Iosefin:

-Rainer pindt ist dort!!

-Nacsagos oszony,fazek reperalunk!!

-Oale și ligheane reparăm,dragă doamnă!!

Evident invitațiile în cele trei limbi erau pentru gospodine. Căruța cu  coviltir plină cu țigani de toate vârstele făceau deseori un popas pe maidanul din fața caseor. Unii dintre țigani au prins meșteșugul tinichigiului de ocazie. Reparau și cositoreau oale și cratițe în stradă la fața locului pe te miri ce. Mâncare, pene și uneori câte-un bar. Unii dintre țigani învârteau binișor chiar cele trei limbi de circulație. Din când în când mai veneau și alți țigani din Ardeal, de data asta ursarii. Ursul împodobit cu șnururi și găitane, legat cu un lanț și belciug în nas dansa în mijlocul străzii privit de o mulțime de gură cască. Un țigan casier aduna bănuți într-o pălărie. Era răsplata spectacolului. Se întâmpla pe strada Sturza la începutul anilor 50.

 

Tiberiu M., pensionar


Timișoara este un oraș foarte frumos în care am copilărit și crescut și nu mi-aș putea imagina alt oraș. Are foarte multe clădiri pline de istorie și ar trebui să se investească în infrastructura orașului. Este un oraș care încet, încet începe să se ridice.


În Timișoara poți găsi party-uri cu muzică blană, cu oameni faini, dar în același timp poți intra fără să vrei în scandaluri cu cocalarii de la Bar Leone.

Aici pot exista zile în care să nu te plictisești deloc, să ai parte de aventură și întâmplări neașteptate. De la o plimbare prin pădure, până la o seară amuzantă prin Parcul Copiilor, după ce ai fumat ceva bun, sau un party tun în care să îți topești creierul, toate acestea în Timișoara. Poți totuși să te și plictisești dacă devii leneș, dacă stai în casă ca o lepră sau dacă nu ai bani de taxi și e prea frig.


Primul meu contact cu orașul ,,studenției mele” a fost când eram foarte mică. Veneam în parcul copiilor cu părinții mei, iar această plimbare era cu adevărat un eveniment, întrucât noi, fiind din Arad, veneam aici doar în zilele libere. Era o mică excursie, un bounding-time care ne lega pe toți patru. Îmi amintesc cum o priveam pe sora mea cu uimire cât de repede se poate da în ,,roata de hamster” și îmi plăcea la nebunie tunelul. Mai târziu, Timișoara a devenit a doua mea casă. Câteodată pot spune că acasă e aici. Poate e atmosfera, poate colegii, poate oamenii dragi, poate sentimentul de libertate…poate toate. Iubesc Timișoara și mereu mă bucur că am făcut alegerea de a mă lăsa adoptată de orașul de pe Bega.


When I am here I feel joyful and happy, because I am surrounded by nice people.

It feels cosy and warm and the atmosphere is friendly. I cannot wait to come back here.


Am ajuns să fiu studentă în Timișoara în 2014 când tot centrul era "spart", ambele piețe atât Libertății cât și Unirii erau în reparații și era nasol să mergi… adică nu prea puteai să mergi, mai mult țopăiai. Mă bucur tare mult că am prins perioada asta pentru că am văzut cum se transformă spațiile. Mai fusesem în Timișoara înainte dar am fost prin centru cu mașina și nu am înțeles nimic, acum după atâtea plimbări, pe jos, cu străzi distruse, am învățat să le folosesc. Pentru că iarna se formau zone cu gheață, mai ales seara și era chiar drăguț să te dai pe gheață prin centru istoric. Acum după ce străziile sunt reparate și pietonale încă îmi e puțin ciudat să mă obișnuiesc cu ele așa, dar cu siguranță că atunci când mă voi obișnui, nu o să uit zonele patinoar care pentru un moment pentru mine au schimbat spațiul.

 

Nicoleta M., studentă


Îmi place să privesc orașul pedalând, îmi place să îl redescopăr printre stropi de ploaie sau la lumina felinarelor, în seri călduroase de vară. Îl privesc cu ochii mijiți, sau cu priviri încântate, când descopăr câte ceva nou, interesant, virgin și misterios. Îmi iau rolul de turist al propriului oraș în serios și mă bucur de fiecare clădire cu arhitectură deosebită, de noile poteci ale parcurilor resuscitate și de tovărășia fiecărui călător întâlnit în drumul meu.

Îmi place să redescopăr fiecare colțișor al orașului ca și cum niciodată nu l-aș fi descoperit.


Timişoara  oraş al parcurilor verzi și al florilor.

Oraş al culturii și al muzicii.

Oraş al educației naţionale și nu numai.

Oraş al muzeelor.

Oraş al revoluţiei.

Oraş bastion, poartă spre vest.

Oraş al edificiilor creştine, religioase.

Oraş al operelor de artă.

Oraş multietnic.

‘’Bantau-i fruncea!’’

 

Mariu


În dimineața aceasta de octombrie, străbat străzile din Iosefin și mă aștept, matinal, să-l întâlnesc pe Iosif al doilea în Timișoara imperială. Și iată-l că apare și se îndreaptă spre Cetate, privește în juru-i și știe ce să decidă pentru a-i marca favorabil istoria. Sub privirea-i fermă cetatea se schimbă!

Din cetate trec dincolo de pod și o zăresc pe Sissi în Elisabetin; o caut cu privirea și pornesc pe urmele ultimei împărătese a Timișoarei, minunându-mă cum trecerea ei înfrumusețează orașul. Eleganța și rafinamentul ei se oglindesc mai întâi în vitraliile Bisericii din Lahovary/Bălcescu, iar mai apoi în minunatul art-nouveau din Cetate.

Privind și contemplând Iosefinul, Elisabetinul și Cetatea traversăm în trio secole de istorie care au marcat frumusețea unică a Timișoarei.

Vino și tu, călătorule din lumea largă și privește orașul pentru a te impregna cu eleganța, rafinamentul și frumusețea lui!

 

Carmen Ș., profesor


Timișoara a fost și este pentru mine cel mai frumos oraș, aici m-am născut și indiferent câte orașe am văzut prin lume, tot aici mă trage ața...aici unde îmi sunt rădăcinile și oamenii frumoși pe care îi iubesc. Frumusețea locurilor în care trăim ține de interiorul nostru și de dragostea care o purtăm, pentru mediul înconjurător. Timișorenii sunt oameni grozavi, care prin natura lor exprimă eleganță, liniște și frumusețe. Sunt convinsă că Timișoara va progresa mult, pentru că sunt mulți tineri determinați care iubesc acest oraș.


Fiind un timișorean optimist (născut, crescut și locuitor) îmi imaginez Timișoara în viitorul apropiat și îndepărtat ca fiind un standard european în materie de cultură, o oază unde călătorul (turistul) își poate satisface setea/pofta de evenimente culturale iar privirea și-o poate delecta cu peisagistica și arhitectura barocă/medievală/modern contemporană a urbei. În același timp îmi imaginez o comunicare mai eficientă între autoritățile locale și cetățeni unde cei dintâi respectă doleanțele cetățenilor și nu invers cum se întamplă în present. În altă ordine de idei prevăd o mai mare deschidere a cetățenilor către nou în toate aspectele culturale...către muzică în special unde deocamdată suferim la capitolul diversitate în promovare și promovarea producătorilor locali de muzică electronică underground.

 

George A.


Am colindat lumea întreagă și încă nu am găsit o lumină mai caldă decât cea care se așterne peste Elisabetin la asfințit.

 

Adina S., arhitect


Orașul nostru e frumos dar când tai copaci nu îmi place deloc pentru că copacii sunt foarte importanți, ne dau aer și mai un pic și ne taie și pe noi. De când stau aici tot realizez că omul sparge toate străzile, nu știu ce are de gând dar nu îmi place asta. Da știu chiar acum aud cum sparge ceva. E foarte rău dar n-am ce să fac, asta e. Eu vreau doar să-i fac bine la orașul nostru și la planetă. Astea sunt chestiile pe care le-am putea face: să nu aruncăm gunoi pe stradă, să nu mai tăiem copaci, să plantăm cât mai multe, să oprim lumea să distrugă orașul ăsta și planeta. Am o provocare pentru tine să scrii și să privim orașul, să nu mai fim răi unii cu alții, trebuie să avem grijă. E rândul vostru să scrieți.

 

Sandra L., 9 ani


Vineri, 16 septembrie 2016...Timișoara strălucește magnific în apusul soarelui...Din poarta Cetății, după trei sute de ani, Eugeniu de Savoya se bucură, odată cu noi, de marea izbândă a orașului...dând ocol cetății, el se plimbă acum în tihnă pe pietonalele, ce pornesc sau se sfârșesc în Mica VIenă...este când pe Alecsandri, când pe Ungureanu, când pe strada ce-i poartă numele și atunci este mândru de marea-i bravură...peregrinând, dă pe neașteptate, de Florimund Mercy, chiar pe strada ce i-a fost și lui consacrată și amândoi, extaziați până la uimire, privesc cu admirație barocul palatului, statuia Sfântului Gheorghe, atât de ingenios amplasată, precum și minunatele variante arhitecturale "art-nouveau"...Alăturându-mă lor, privesc și eu orașul, încântată de atâta istorie, de atâta frumusețe, de atâta strălucire! 

 

Carmen Ș., profesor


Timişoara este un loc unde te poţi distra împreună cu toţi prietenii tăi dragi. Aproape în fiecare zi de la sfârșitul săptămânii există un loc unde te poţi duce la un spectacol sau concert. Obişnuiam să ies cu prietenele într-un asemenea loc, iar apoi sa luăm o hidrobicicletă cu care să explorăm canalul Bega. O activitate foarte distractivă care îţi ocupă timpul, dar și imaginația...


Primul meu contact cu Timișoara: Eu cu maică-mea eram pentru prima dată în Timișoara, pentru a-mi da examenul la Poli. Discuție la telefon, maică-mea cu taică-meu:

- Cum e la Timișoara? (Tata)

- Frumos! (Mama)

- Ați fost în Bega? (Tata)

- Nu. Am trecut peste. (Mama)


Marian D.


Timișoara - bucuria copilăriei, nostalgia istoriei!
Locuind în Reșița, când eram mică mă bucuram enorm să merg la rude în Timișoara. Călătoream cu trenul, ceea ce îmi făcea nespusă plăcere. Apoi vizitam centrul cu porumbei, în piața străjuită de clădirea Operei și de impresionanta Catedrală.
Peste ani am redescoperit Timișoara cu ochii tinerei ce a venit să studieze la universitatea din oraș, un oraș plin de istorie. 
Am poposit adeseori pe băncile de lângă Castelul Huniade, una din cele mai vechi clădiri și mi-am imaginat spectacolul orașului în epocile trecute: cu oameni simpli, respectuoși ce se salutau și conversau în diverse limbi materne, cu zgomotul făcut de căruțe și cai, cu promenadele pe malurile Begăi...
Astăzi, poate, spectacolul orașului diferă, e mult mai complex, dar nădăjduiesc că a rămas respectul, toleranța și unitatea în diversitate!
Pentru mine, Timișoara este un axis mundi!

 

Cristina N., profesor


Povestea mea e una pe care o împart cu majoritatea studenţilor, am avut o vară plină de restanţe, regrete si remuşcări din punct de vedere academic. Dar cu venirea toamnei viaţa mea ia o noua întorsătură…pozitivă aş spune.

Trăieşte-ţi viaţa ca pe un examen pe care trebuie să îl iei.   

‘‘If you go with the flow you will turn into a sheep’’


Aștept să văd un oraș renăscut, cu oameni zâmbitori, fețe luminoase, atenți cu cei din jur și plini de respect în ceea ce privește natura și mediul înconjurător. Schimbarea începe cu fiecare dintre noi. Să așteptăm de la ceilalți, schimbări, legi, ordonanțe, este atitudinea cea mai păguboasă cu putință. Noi suntem cei care iubim orașul, îl păstrăm curat și conviețuim unii cu ceilalți în armonie.

 

Ioana


Îmi place aici. Dintre toate orașele îmi place Timișoara cel mai mult. Acest oraș mi se pare potrivit pentru viitor.


Ca prin minune Timișoara a câștigat titlul de Capitală Culturală Europeană…Cred că acest titlu a salvat viitorul tinerilor Timișoreni care și-au pierdut speranța pentru a duce o viață mai bună în acest frumos oraș din România. Cred că peste câțiva ani vom putea scrie o poveste și mai frumosă despre Timișoara. Deci…să ne auzim cu bine peste vreo cinci ani!


Astăzi Timișoara este orașul care oferă foarte multe oportunități tinerilor care au viitorul înainte. Sunt multe zone frumoase din oraș, în plină dezvoltare, cartiere întregi care prind contur pe zi ce trece. Centrul orașului este plin de oameni frumoși care de asemenea înfrumusețează orașul. Daca noit toți am fi mai buni și mai conștienți de orașul nostru cred că lucrurile ar sta mult mai bine…


Oraşul se umple de un farmec desuet când ieşi de la lucru la oră târzie. Mirosul teilor, adolescenţii care cântă la chitară pe bancă în Piaţa Libertăţii, câţiva copii care şi-au lăsat bicicletele şi se fâţâie în jurul lor. Ca prin farmec, tramvaiul pe care-l aştepţi vine în 2 minute. Şi tot ca prin farmec, felinarul pe care-l fotografiai se aprinde. Oraşul are un farmec desuet: un fel de bucurie mai veche amestecată cu oboseală şi o amorţeală plăcută pluteşte în aerul nopţii, într-o fotografie sepia care-mi va închide pleoapele spre somn.

 

Ioana G., bibliotecar


Când eram copil, cimitirul nu însemna moarte pentru mine. Pe atunci îmi părea că eu o să fiu mică, bunicii o să fie bătrâni, mama și tata tineri pentru totdeauna. Stăteam la etajul nouă, în blocul turn vizavi de cimitirul din Șagului. Pe atunci totul îmi părea o aventură, jucatul printre schelele de construcții și tomberoanele de gunoi pe unde mișunau șobolani sau urcatul nouă etaje pe jos, prin întunericul care se putea popula cu povești fantastice, în fiecare zi când se lua curentul, cu o lumânare groasă pe care o purtam în ghiozdanul de școală. Dar cea mai frumoasă aventură era când mă urcam cu tata pe bloc la lăsarea serii, de 1 noiembrie, când oamenii veneau cu flori și lumânări la cimitir. Ne strecuram pe smoala moale, printre antenele de sârmă improvizate ca oamenii să „prindă sârbii” și ne așezam chiar pe balustrada de pe marginea blocului. Mi-era teamă să mă uit în jos în hăul de zece etaje și cimitirul era ca o mare de licurici la picioarele noastre, iar deasupra noastră o altă mare de luminițe. Nu știam că și tata și bunicii o să ajungă acolo și după ani o să merg și eu să aprind o luminiță în marea de licurici la care poate se va mai uita un copil.

 

Claudia T., fotograf


Timișoara este orașul care te ține tânăr, indiferent de momentul zilei, orașul este activ. Compartiv cu marile orașe din România, Timișoara oferă echilibrul perfect și este cu siguranță ideal pentru a-ți începe un viitor aici datorită oportunităților care apar încă de la terminarea studiilor. Eu unul am ales Timișoara în fața unor mari capitale ale lumii, și nici după 3 ani nu regret și nici nu intenționez să fac o schimbare.

 

Norbert K., logistician


Am ajuns în Timișoara acum 10 ani și nu a fost “acasă”. Poate nici acum nu e “acasă”, fiindcă linia dreaptă a orizontului îmi taie din aripi, însă I kind of grew to love it. Zic linia dreaptă a orizontului și mă refer la câmpia asta nesfârșită și anostă. Sunt fată de la munte, mă inspiră lipsa reliefului drept, munții, dealurile, văile dintre ei sau dintre ele, iar Timișoara nu le are, însă are locuri minunate și am trait lucruri incredibile aici – m-a încântat spațiul mic și cochet din Piața Bisericii, razele jucăușe ale primăverii din parcul din spatele magazinului Bega, acordurile de pian din mansarda Bastionului sau din Ambasada (pe la 8 dimineața…), apusurile de soare la Podul de Fier, jazz-ul din grădina Institutului Francez, atelierele de la Street Delivery, muzica simfonică din Parcul Poporului, serile de vară hoinare pin Unirii, scrabble prin Carmen Sylva, PLAI…

 

Silvana


Despre Timișoara.

Eu sunt născut la Baia Mare. Am venit acum paisprezece ani în Timișoara să studiez sculptura la Facultatea de Arte și Design și aici am rămas. Orașul m-a impresionat de la început, așa că după ce am terminat masteratul la București, m-am întors. Timișoara s-a schimbat mult de atunci, s-a schimbat în bine, s-a dezvoltat și a crescut; a devenit un oraș cosmopolit, un oraș vestic. Aici am început să fac sculptură, să mă bucur de artă și să încerc să o înțeleg, aici am băut prima dată vin într-o enotecă și am cunoscut oamenii faini care îmi sunt prieteni...aici trăiesc și creez...predau la Timișoara (unde găsești cei mai "haioși" studenți). Am simțit de la început că orașul are o deschidere aparte pentru sculptură, că este un loc care inspiră, că are o energie pozitivă și în tot acest timp am încercat să profit de acest lucru. Și de sculptură trebuie să "profiți"! Și nu numai de sculptură dar și de sculpturile pe care orașul le are, iar Timișoara are un portofoliu divers de artă publică. Trebuie să le cauți, să le vezi, să le înțelegi și să le critici. N-au să-ți placă toate dar sunt sigur că unele dintre ele te vor impresiona. Lasă-le să te cucerească. Învață să le privești. Privește orașul.

 

Bogdan R., sculptor


Un fragment despre Timișoara tinereții tatălui meu, cartierul Elisabetin. Din volumul de proză scurtă ”Schiță de Portret”.

”1956. De la intersecția cu piața Tolbuhin, strada Câmpiei continuă până la canalul Bega, și dincolo, peste pod, până la gară. Casele sunt mai mici, nici una nu are mai mult de două etaje, dar strada e și aici largă, peste cincizeci de metri. Șoseaua trece printre două scuaruri, pe vremuri acoperite de iarbă (cum mai este doar dincolo de pod, spre gară) acum asfaltate; ambele sunt străjuite în partea lor dinspre șosea de două rînduri de sacâmi; sunt largi, de aproape zece metri și au, prin tradiție, destinații precise. Cel din stânga, cum mergi spre pod, denumit ”piața de porumbei” - este ceea ce și spune numele: în cursul săptămânii aici se vând și orătănii, însă în fiecare duminică dimineața apar vânzătorii de porumbei cu strasseri, apoi vânzătorii de păsări mici-cântătoare, cu sticleți, scatii, cu câte-un cintezoi, dar și cu papagali și canari. (...) Scuarul din dreapta străzii e împărțit între birje și un fel de moși. În fața frizeriei e locul de parcare, ”stația” de birje. Aici staționează în permanență cinci-șase atelaje în așteptarea clientelei. Și așteptarea asta e tot mai lungă și mai zadarnică. După concurența pe care o reprezentau tramvaiele (în expansiune) au apărut și troleibuzele, iar acum circulă și alte zvonuri: se vorbește tot mai des și de taximetre. Cât despre birjarii înșiși, nu-i vei găsi, de bună seamă, la birje, ci vizavi, la Calul Bălan, la răcoare și răcoritoare. (...)
La ora asta nici la ”Higiena” nu se prea înghesuie mușteriii. Iar frizerii, în halatele lor albe, stau în fața dughenei la taclale și urmăresc instalarea bâlciului - în celalată jumătate a scuarului, de la birje spre pod: locul e știut, la fiecare început de vară și-apoi toamna apar aici tarabele, de tir și oină, ringhișpilul, mai vine și câte-un scârnciob uneori, zidul morții, mișună scamatori și tot felul de iluzioniști, corturi cu femeia-fără-mîini-care-croșetează-cu-picioarele, alte corturi (interzise celor mici) unde sunt expuși diferiți monștri, în borcane cu spirt sau formol, inși care înghit săbii și scuipă flăcări, vânzători de halviță, de pistoale cu capse și tiribombe, de fesuri turcești din hârtie colorată, mingi cu rumeguș, vată de zahăr, papagali și șobolani albi (...)”

 

Boris P., arhitect


Acum vreo 5 ani mergeam mai mult pe jos decât acum. N-avea importanță că abia plouase, că pe jos era fleșcăială sau că acasă aveam clătite cu ciocolată. Afară erau străzile. Și le băteam fără oprire, ne plăcea când se auzea muzică prin ferestrele deschise, iar noi ne imaginam că-n casă locuiesc fete cu pulovere cu nasturi enormi și lucitori. Într-una din zielele alea, când eu trăgeam cu urechea la un saxofon cu ecou, iar Silviu mă ținea de mână cu un aer tahitian, tot el mi-a spus: “Aziza Mustafa Zadeh”. Habar n-aveam la ce se referea, dar suna exotic și-am murmurat încet un “ce?”, de parcă-aș fi fost prinsă asupra faptului. Am așteptat o vreme până să-mi spună, cu un aer de grozav, că e prințesa jazz-ului și că vine la Plai. Atunci am zis că vreau și eu să merg, cu tot cu golul mic din stomac, s-o văd pe prințesă cântând jazz. După care n-am mai spus nimic. Și de atunci s-au tot dus zile lâncezinde, în care n-am ieșit la mers pe jos, dar n-a trecut an fără concert, toamnă fără gulaș, septembrie fără Plai.

 

Ada S.


Nu sunt legată de acest oraş de la începutul existenţei mele. Am apărut în acest peisaj la vârsta la care mă interesau mai mult prezentul şi viitorul, decât trecutul. Drept urmare, semnele trecutului, atunci când le-am observat, mai mult m-au indignat decât să-mi trezească nostalgii. Nici nu aveau cum, neavând amintiri legate de acest oraş, iar artiştilor le place derizoriul...Ochiul meu critic observa trotuarele sparte, ferestrele cârpite, tencuiala căzută.

Aşa că a fost necesar mai întâi să învăţ să ascult poveştile oraşului, pentru început pe cele clasice despre istoria locurilor, apoi pe cele subiective ale cunoscuţilor care au trăit aici, ca să pot vedea oraşul şi cu alţi ochi, să pot descifra în reperele vizibilului mai mult decât obiectualitatea acestora, să văd urmele locuirii.

Oraşul este o memorie enormă, stratificată, în care ne regăsim fiecare urmele într-un fel sau altul...Este rezultatul acţiunilor sau neacţiunilor noastre. Aşa că nu am fost niciodată mai emoţionată decât atunci când am descoperit pentru prima dată, cu ochii proprii şi fără exerciţii de imaginaţie, un fragment de istorie palpabilă, una dintre curţile interioare (acoperite) ale arhitecturii vechi a oraşului, folosită probabil de mai mulţi locatari. A fost ca şi cum m-aş transpune instantaneu în alte timpuri, prin păstrarea intactă a atmosferei. Totul părea ca în starea iniţială a lucrurilor: acelaşi lemn al treptelor, aceeaşi balustradă, aceeaşi tencuială, ce nu păreau sufocate sub grosimea stratului acumulat de vopsea, nimic din aspectul artificial de intervenţie proaspătă, a acţiunilor de renovare/întreţinere.

Între implicare şi nepăsare, între distrugere şi reconstrucţie, între prea puţin şi prea mult, între istoria scrisă şi cea trăită, ne situăm noi, fiecare şi împreună, ca subiecţi ai propriilor vieţi, ai propriilor cetăţi. Oraşul e con(-)lucrare: con(-)vieţuire, con(-)solidare, con(-)ştiinţă, con(-)creştere, con(-)descendenţă, con(-)figurare, con(-)fluenţă etc.

 

Liliana M.P., Artist vizual


54. Acesta este numărul de ani de când eu și Timișoara ne cunoaștem.
Desigur, la început destul de timid, eu văzâd lumina zilei în fosta Colonie a, de acum, fosta Fabrică de Zahăr. Iar apoi prin zilnicele și sistematicele incursiuni în marele oraș, în primul rând la școală, la film, la meci, prin parcuri, prin magazine sau oriunde mă duceau pașii.
Într-o asemenea perioadă de timp - poate destul de lungă sau, cine știe, poate cam scurtă - multe au fost locurile, oamenii sau evenimentele cu care m-am confruntat sau pe care le-am aflat .
O bucurie specială însă mi-a creat momentul când pe străzile orașului - care oricum deține un record în acest domeniu - au apărut primele tramvaie construite la noi, aici, în Timișoara. Era o plăcere să le privești și desigur o plăcere ca ulterior să te plimbi cu ele.
Ori de câte ori aveam ocazia și oriunde mă aflam - pe stradă, în magazine, împreună cu părinții mei sau singur, le admiram și mă mândream că sunt făcute aici la noi. 
Mai mult, aveam și un sentiment de nostalgie pentru că pe locul unde se construise fabrica de tramvaie fusese locul de joacă și aventuri al tatălui meu. Era fosta baltă Chistița, din Freidorful Nou.
Venind însă vorba de Freidorf, de fosta Fabrică de Zahăr, nu pot să nu îmi aduc aminte de bucuria și poate mândria ce mă cuprindea în fiecare an la momentul începerii campaniei de producere a zahărului. Care pentru noi copiii, ce ne duceam veacul prin cotloanele fabricii, era o minunăție . 
Era o minunăție să mergi pe furiș, în fabrică să iei câțiva bulgări de zahăr cald și proaspăt și să-l mănânci, crezând că te afli în cine știe ce lume a dulciurilor.
Era o minunăție să faci "baie" în tăițeii de sfeclă de zahăr, cufundându-te până la brâu. 
Era o minunăție să vezi o forfotă continuă de oameni și utilaje, mașini, vagoane de tren, căruțe trase de cai. Toate și toți având un singur scop. Zahărul.
Era o lume și erau vremuri pe care sunt bucuros că le-am cunoscut și am avut șansa să mă nasc și să trăiesc în Timișoara.
Cred și sper că Distinsa Doamnă, Timișoara, la fel ca până acum, și pentru anii ce vor veni să rămână față de cei ce vor trăi pe aceste locuri, atâu prietenă, poate mama, sau, de ce nu chiar iubita lor. 

Octavian C., notar public


Când eram mică, veneam des la Timișoara, dar ne opream mereu la Metro, la cumpărături. Imediat după, ne întorceam la Reșița.

Pentru mine, Timișoara era magazinul acela mare, diferit de tot ce puteam vizita la Reșița. Când am mai crescut puțin și am început să mă plimb și prin oraș, mi-am dat seama, cu fiecare vizită, că e mai mare și mai frumoasă decât magazinul cel mare, că e plină de viață, că vreau să locuiesc aici, într-o zi.

 

Lorena B.


Timișoara mea

Dacă ar fi să pun în mişcare un exerciţiu de introspecţie, atunci cînd mă gîndesc la Timişoara, mi se activează, înainte de toate, imaginile decisive ale lui decembrie 1989, mai ales cele de dinainte de 22. Aici ştiu de atunci, pentru totdeauna, că e locul din ţară în care „se înghite” cel mai puţin nedreptatea. Iar cei care au trăit atunci conversiunea către noua viaţă, cu riscul aproape implacabil al lui „vom fi raşi de pe faţa pămîntului”, nu vor mai putea fi duşi de nas vreodată de (neo)comuniştii travestiţi ai „democraţiei originale”. Timişoara e şi locul în care, în copilărie, cei mai buni prieteni ai mei se numeau Zoli, Horst şi Bobo (de la Slobodan). Nu pot uita zvonul de primăvară plin de speranţă din ochii iubitei, în miezul unei primăveri exuberante din Parcul Rozelor. Îmi amintesc şi acum cu emoţie felul în care eu ortodoxul, după ce am asistat la o luminoasă slujba de duminică, am ascultat înfrigurat întâia oară la orgă, în Biserica Romano-catolică din Bălcescu, Passacaglia de Bach. Sau modul în care, hăituiţi de camerele video care „surprindeau” revolta tribunei incendiare, le strigam în faţă securiştilor ceea ce merită, şi o mai băteam pe Dinamo încă o dată, chiar cu preţul asumat al retrogradării pregătite temeinic de „cei care au grijă de noi”. Dar Timişoara nu e numai solidaritate, curaj, mireasma trandafirilor de mai, deschidere interetnică şi confesională, sfidarea autorităţii centrale abuzive. În egală măsură îmi vin degrabă în minte palatele ţigăneşti din centru, Mall-ul capitalist ridicat de către un securist notoriu, mititeii sfîrîind în balconul blocului de margine, scuipatul „natural” din staţia de tramvai adresat „plebei” cenuşii, înnămolită în plase. Ce poate integra toate aceste imagini contrastante? Există oare un liant capabil să susţină o eventuală speranţă în „trăinicia unui spirit al locului”, care să doboare toate mizeriile scăzătoare ale clipei? Ce vom alege, aşadar? Viena sau Istanbulul? Civilitatea sau circul public? Seccesion-ul de pe Corso sau turnuleţele flancate cu lei de ghips? În 1989 am mai ales o dată. Se părea că pentru toată România. Şi nu a ajuns, cu totul, nici pentru întreaga Timişoară. Merită să mai încercăm o dată.

 

Alin G., psiho-sociolog


„Azi cerșetor, mâine infractor”. La ce rezultate poate să ducă această campanie de criminalizare a sărăciei în afara excluderii din ce în ce mai adânci și mai ireversibile a celor marginali/le? Discutând cu femei și bărbați care își câștigă existența cerșind sau căutând în „bidoane”, cum numesc ei tomberoanele, povestea lor este întotdeauna legată de cercurile vicioase ale lipsei de șanse și ale birocrației imposibil de navigat pentru oameni care adesea nu au beneficiat de dreptul la o educație de bază. Vorbesc adesea despre felul în care sunt făcuți responsabili pentru situația lor de viață asupra căreia nu li se dă niciun instrument de control. Problema plăcuțelor din intersecții nu are legătură doar cu faptul că acestor oameni li se refuză până și caritatea, caritate care, chiar dacă poate să le îmbunătățească o oră sau o zi, nu le schimbă viața în ansamblu. Cum ar fi dacă am privi orașul și am vedea soluții sistemice pentru a asigura cetățenilor/țenelor celor mai marginali/le dreptul de bază la locuire și demnitate?

 

Grupul H.arta


Încă de mic am fost copleșit de orașul în care m-am născut. Parcul Botanic părea pe atunci o pădure fără de margini, o mare de verde înconjurată de clădiri sobre. Îmi plăcea să admir spoiala moștenită de la Imperiul ce ne-a civilizat. Îmi plăcea faptul că nu erau multe mașini, că totuși a fost ceva păstrat din acei ani ai urbei. Admiram toate astea pentru că am fost crescut într-un bloc rece din ciment, între tonuri de gri ce nu exprimau nimic. Cum griul mă speria de fiecare dată când traversam zona Dacia, am căutat culoare dincolo de Bega, în zona Maria și Bălcescu. 

Adolescența mi-am petrcut-o în alte parcuri bine străjuite de case semețe, case ce ascund tainele lor de sute de ani. De fiecare dată când treceam pe lânga o casa frumoasă, mă întrebam, oare cine a stat aici? Oare ce destin a avut? Oare a avut urmași? Oare meritam tot acest decor? Răspunsurile nu le-am găsit niciodată. Așa cum nu am mai găsit case noi să se apropie de gloria celor vechi.

Vedeți voi, mersul pe jos ne arată ce am fost și ce am devenit. Mersul pe jos dintr-un capăt în altul al orașului ne prezintă pistruii de pe chipul acestui oraș. Nu sunt critic și nu sunt de specialitate dar cu toții putem fi de acord că timpul cerne. Așa cum a tot cernut zeci de pereți, case, parcuri și caractere de oameni. 

De multe ori consider fiecare pas pe care îl fac precum un privilegiu, precum un dar de a mă afla aici în această perioadă. Poate și alții au simțit la fel, poate și lor le povesteau părinții de vremurile romantice ale urbei. De parfumul epocilor, de rânduiala, de partea benefică a mersului pe jos.

Chiar dacă imperiul se dărâmă pe noi, cred că în fiecare ar trebui sădit un sâmbure de speranță, de îndârjire. Pasivitatea nu ne va fi premiată și nu va salva patrimoniul, iar ignoranța are nasul prea lung. Sper să apun într-un oraș de care se vor bucura și urmașii noștri. Până la urmă suntem furnicile ce lasă moștenire mușuroiul, generațiilor următoare.

 

Valentin V., copywriter


Privește orașul!
Privește orașul de la distanță, din aer, vol dʹoiseau,  din nacela unui balon, suspendat de aripa parapantei,  sau prin ochiul digital al dronei. Vei avea o stare plăcută de relaxare și detașare,  sentimente de mulțumire, încântare, mândrie , atașament față de oraș, iubire...Poți afirma cu sinceritate: frumos este orașul meu!

Din (ne)fericire, eu sunt mai tot timpul cu picioarele pe pământ, adică pieton. Ochiul meu e la 1,7 m de sol iar distanța până la oraș e doar de câțiva metri, pot să-l ating, văd detaliile...toate canalele de percepție sunt deschise, simt o presiune, sunt agitat, confuz, revoltat, critic, autocritic, neputincios, vinovat...sunt solidar cu orașul. Nu mă pot bucura de „confortul” de a fi aerian.

 

Ioan S., arhitect


Strada Zürich nr. 2. Locul unde m-am ştiut dintotdeauna. Cu distanţele ce se micşorau pe măsură ce anii treceau: drumul până la Gara Mică, de unde mama ne "dădea în grijă" vreunui consătean, să ne ducă la Maichi, la Izvin; sau drumul făcut singure, până la strada Telegrafului, unde ne aştepta tanti Ani, la grădiniţă. 

Pe strada Zürich ne simţeam în străinătate. Întreg cartierul îşi desena conturul la marginea de est a oraşului, chiar în apropiere de gară - Gara Mică, cum îi spuneam noi. Locul era, de fapt legătura oraşului cu satele dimprejur. Fantezia nu ştiu cărui edil, însă, visând la neutralitatea elveţiană, a adus aici nume de străzi cu sonoritate cosmopolită: Alsacia, Lorena, Zürich, Geneva, Basel... Ele se desprindeau din Kogălniceanu, stradă largă, pe unde trecea tramvaiul 2, cel ce făcea să vibreze paharele în vitrină, la fiecare trecere prin faţa casei. Printre străzile din micul cartier, marii oameni ai istoriei naţionale - Mihail Kogălniceanu, Samuil Micu, Simion Bărnuţiu - se intersectau paşnic cu o europă domestică, ce-şi răsfira pe la garduri, tufele de liliac şi forsitie.

Casa noastră era chiar în faţă, pe "Zürich, colţ cu Kogălniceanu", cum aveam să dăm reperele mai târziu, când ne conduceau acasă cavaleri cu taxiuri. În spate, aproape un sat: după parcul Ocsko - parcul Fabricii de ciorapi, cum îl apucaserăm noi, al familiei Kimmel, cum fusese, de fapt -, străzile se înşirau liniştit, cu căsuţe modeste, curate. O lume în care bunicilor nu le fuseseră luate avuţii, căci nici nu le avuseseră, dar care păstrau liniştea patriarhală a unei lumi aşezate. Curţi cu cireşi şi caişi, ce înfloreau primăverile cu miros promiţător, de început..
Trec arareori prin dreptul străzii Zurich. Un aer impersonal, îngrijit, mă ține întotdeauna departe. Casa și e acolo și nu mai e, scufundată într-un timp ce nu mai trăiește decât interior. O regăsesc ori de câte ori închid ochii, visând...

 

Sorina J., filolog


Ca alpinist, nu îmi place neapărat orașul văzut de sus. Îmi place jos între oameni și clădiri, mașini și tomberoane. Pentru că asta înseamnă civilizație și e ceea ce îmi lipsește după două luni între stânci și ghețuri.

Cel mai mult îmi place, ca sport extrem, să merg cu bicicleta la serviciu. Dacă nu fac pană pe primele 3 borduri aferente pistei din Lipovei, fentez cu îndemânare tomberonul cu stâlp și sar direct în mijlocul carosabilului, pentru că pista se termină subit. Acolo mă lupt pentru supraviețuire și întâietate cu șoferii cei răi. Dacă reușesc să ajung în centru, demarez un contratimp cu gardienii pe motoscutere pe care de obicei îl câștig, la peste 50km/h. Premiul fiind o amendă pentru circulația pe carosabil în prezența pistei de biciclete, de obicei plină de masini..Pe care n-o iau. Ajung la lucru transpirat și fericit, urmărit de privirea femeii de serviciu "Săracu' ăsta nu are mașină". Mie chiar îmi place în oraș, nu e plictisitor deloc. Poate mâine mă întâlnesc din nou cu gardienii.

 

Horia C., alpinist


Se spune (dar stă şi scris în cronici) că, după ce a cucerit în toamna lui 1716 Timişoara şi a eliberat-o de sub turci, prinţul Eugeniu de Savoya, care purta în tolbă pe timp de asediu nici mai mult, nici mai puţin decât Monadologia lui Leibniz, dedicată lui, a avut parte, spre iarnă, de o mare surpriză. În dorinţa de a-i sărbători cum se cuvine victoria, Curtea imperială i-a pregătit o nouă bătălie, nemaivăzută. I-a chemat la arme pe toţi cofetarii şi patiserii din Viena şi le-a dat comandă să refacă asediul Timişoarei, dar la scară şi foarte dulce. Astfel că, în strălucitoarea sală a oglinzilor din palat, prinţului i-a fost prezentată cetatea împresurată pe o uriaşă tavă, după cum urmează: zidurile albe – din zahăr candel; turnurile, crenelurile şi ambrazurile – din griliaş; bastioanele – din doboştort; şanţurile de apărare – din pandişpan; pusta – din pişcoturi; iarba – din fistic; creştinii – din bezele; turcii şi caii – din ciocolată; fesurile – din jeleuri colorate.

În sunet de trompete, eliberatorului i s-a înmânat marea spadă de aur, iar primul guvernator al Banatului, generalul Claude Florimond Mercy d’Argenteau, a primit o spatulă mai mică, de argint. Sub ochii uimiţi ai nobililor, prinţul a dat semnalul de atac şi, cu mână aprigă, a zdrobit un turn, două bastioane şi zece ieniceri. După nici o jumătate de oră, pe uriaşa tavă au mai rămas doar şanţurile de apărare, câmpia, nişte cai fără picioare şi câteva turbane rătăcite.

Îmi place să privesc la această veche poveste ca printr-un ochean şi să descifrez în ea, dincolo de gulliveriada uşor de înţeles, o alegorie melancolică despre timpul care, mai devreme, mai târziu, ne mistuie pe toţi. Sau o metaforă surâzător ironică a istoriei, care ne arată subtil cum un centru îşi înghite marginile, pentru ca apoi, după sute de ani, să fie înghiţit, la rândul lui.

 

Adriana B., scriitor


Noaptea orașul zboară pe lângă mine ca un stol de lumini multicolore. Farurile roșii de pe fundul masinilor îmi sar in ochi când le depășesc. Traficul a blocat arterele orasului și ploaia nu ajută deloc să le desfunde. Slalomul printre mașinile oprite îmi face placere. Pista de biciclete oricum e plină de alte masini adormite. Era proasta oricum, nu contează. Timișoara e o evoluție constantă, un melanj de clădiri austro­ungare în stare mai bună sau mai proastă zboara pe langa mine reflectate in monoliții de sticla și otel care au răsărit între ele unde și-­au găsit loc. Iubesc orașul ăsta. 

 

Gabriel A.


Mă duc la doctor basci Wittemberg. În Piaţa Plevnei toate clădirile par suferinde. Din multe coridoare întunecate cu miros de pivniţă, bucătărie sau pielărie, vine un zâmbet subţire şi Zwickeri aurii. De pe masa din birou pe care am fost cocoţată văd valuri de soare pe lemnul ferestrei. N-am nimic şi plecăm. În Timişoara, nu mă uit pe cer după soare. Îl găsesc în cărămida caldă din dosul tencuielii căzute, pe gardurile de lemn înnegrit, pe vârfurile de platani văzuţi de pe pasarela de la Neptun, pe frontoane cu lei, bufniţe, capete de femeie, ghirlande. Un soare doar pentru piatra şi lemnul Timişoarei.

 

Dana C.P., filolog


..şi ieşim în cartierul numit mai demult “Elisabetin”, azi Circ. III. Este un cartier liniştit, elegant, în cea mai mare parte nou construit, cu străzi largi, luminoase, cu vile moderne înconjurate de grădini. Nu avem de remarcat aci multe clădiri monumentale, edificii publice sunt doar câteva, în schimb va trebui să admirăm liniştita frumuseţe şi armonie a mulţimei de clădiri mijlocii, unele adevărate creaţii de artă ale arhitecturei moderne. Străzile riguros îngrijite, circulaţia moderată. Nu are nici freamătul trepidant al vieţii comerciale din Cetate, nici atmosfera încărcată de fum din Fabrică. În Cetate şi Fabrică oamenii lucrează. Aci locuiesc numai. Un cartier al răgazului”.

 

Dana C.P., filolog


În anii `78 terminam liceul şi eu şi soţul meu, noi am făcut un liceu cu cinci ani, cu specializarea Arhitectură, şi în acel ultim an, având deja 19 – 20 de ani, eram oameni trecuţi de un majorat şi ne întâlneam de câte ori puteam cu prietenii noştri la „Flora”, mâncam îngheţată, beam suc, ne plăcea foarte mult. Şi ne mai plăcea foarte mult faptul că la discotecile noastre din liceu cânta Phoenix live.

 

Marie-Jeanne B., inginer constructor, Interviu realizat de Simona Branc la Timişoara


Pe urmă, când am ajuns de vârsta grădiniței, m-au dat la grădiniță, ca să fiu în colectiv cu alți copii. Era o grădiniță particulară, a d-nei dr.Lichtscheindl, pe lângă ștrandul mare. Linia de tramvai trecea pe acolo, chiar se oprea la ștrandul mare, dar noi veneam pe jos, că locuiam în Fabric, pe lângă Piața Traian. Dar dr.Lichtscheindl avea o grădiniță foarte selectă și o grădină foarte frumoasă unde ne plimbam. Îmi aduc aminte că era plină de liliac, alei de liliac, cum de altfel erau și la noi la Murani.

 

Doina A., Scene de viață. Memorie și diversitate culturală, Timișoara 1900-1945, Smaranda Vultur


Știți că în anii ’20-’30 se făcea navigație pe Bega?! Acolo am făcut cunoștință cu muncitorii din port care erau propriu-zis hamali, încărcători-descărcători. Veneau vapoare din Regensburg, din Budapesta. Vapoarele, adică șlepurile trase de un remorcher veneau de la sârbi, cehi, maghiari, nemți, austrieci. Și se făcea comert...Noi luam cartea și mergeam pe malul Begheului, ne așezam în iarbă, ne uitam cum mergeau vapoarele, bărcile și așa învățam. Când muncitorii n-aveau de lucru, jucam cărți și noi stăteam și “chibițam”, cum spune.

Faber W. 


Așa cum era, era frumoasă viața. Nu era așa mare activitate culturală cum e acuma. Acuma mult s-a ridicat Timișoara cultural, în ultimii ani. Pe vremea aia era mai puțină activitate culturală, însă tata a sprijinit-o, a sprijinit teatrul din Timișoara. Unul dintre actori, Leonard, a spus că nimeni nu a făcut pentru ei așa de mult cât a făcut Avram Imbroane prin presă, că a scris articole despre teatru și a sprijinit enorm de mult teatrul românesc. El a considerat că este important pe linie culturală.

Steluța C.


Eu am fost la operă, la teatrul din Timișoara când eram mică. A venit cineva urlând:”Arde Opera, arde Opera!”. Noi am venit și am văzut Opera care a ars. Am locuit atunci chiar pe Lloydsor, acolo avea tatăl meu primul său magazin și prăvălie de textile, dar en gros. După aceasta a făcut o mulțime de filiale în Timișoara, în Piața Unirii, în Iosefin, unul la Oravița și cred la Orșova....A fost și teatru de vară, la Fabrica de Bere. Asta mi-amintesc. Acolo am văzut Povestirile lui Hoffman, Niciodată n-am să uit cum a dansat Olimpia în actul II. Asta a fost la Timișoara, o viața culturală enormă.

 

Magdalena C. 


Circulau tramvaie foarte simple și rudimentare, cu câte un singur vagonaș. Însă deja erau conduse cu electricitate. Era un taxator, avea o tașcă, o geantă de piele unde ținea biletele lui răsucite și ne dădea. Am plătit în fileri, că aveam bani ungurești. Era coroană cu o sută de fileri. Nu era o circulație așa mare. Populația a fost redusă. Erau puține linii, circulau în Fabric până la fabrica Turul și în Cetate.

 

Oscar S.


 Și cinematograful de vară a fost formidabil...Un loc minunat, numai că te mâncau țânțarii...Erau fântâni țâșnitoare, se făcea răcoare, erau petunii care miroseau superb. Regina nopții nu s-a descoperit decât în Vechiul Regat, noi n-aveam Regina nopții pe vremea aceea, dar aveam petunii peste petunii și mirosea extraordinar. Deci, era răcoare, fântâni țâșnitoare, filme interesante de obicei, aer, loc...În pauză venea cu înghețată pe băț.

 

M.K


În piața Sfântu' Gheorghe, unde locuiam, erau prăvălii renumite. Într-un colț sau aproape de colț era o bijuterie foarte frumoasă și elegantă, pantofi erau, pe urmă era Banca și pe colț era Bokcsany. Bokcsany era o prăvălie de delicatese. Formidabilă! Nu prea mergeam acolo, pentru că era prea scump, dar, de exemplu, iarna era câte un mistreț, doi, păstrat afară, de vânzare: atârnau iepurii, deci, cum să spun, avea toate delicatesele din lume.

 

M.K. 


Este Rosenauer pe al doilea rând, în dreapta, apoi Rechenbach, care făcea turtă dulce și avea atlier cu prăvălie pe strada Gării, înainte de cinema. Rosenauer trăiește în Germania și mai vine și acum în Timișoara, face întotdeauna câte o vioară din zahăr. A făcut o vioară din zahăr la care a cântat o studentă de la Facultatea de Muzică la Lloyd. El a avut și o expoziție de prăjituri în Timișoara.

 

Magdalena K. 


Am plecat astfel de-acolo și m-am mutat în strada Feldioara, de la Bălcescu, unde e episcopia aceea frumoasă romano-catolică, pe o străduță. Atunci acolo era marginea orașului, la 150 de metri mai încolo era teren viran. Îi spuneam Meyerhof...Acolo am stat doi ani de zile. A fost cea mai frumoasă perioadă cât am stat în Timișoara. Era o casă mare, un fel de internat mai mic, unde eram în total vreo 30 de persoane. Toți eram copii bănățeni. Asta era în timpul școlii, în ’27-’28.

 

Faber W.


Aicea e o discuție că eu sunt șvab sau sunt sas. Dar m-am născut la Timișoara și aici șvabii mă consideră ca timișorean bănățean. Și tatăl meu s-a născut deja aici. Dar e foarte greu să hotărăști ce ești. Eu n-am făcut naționalism niciodată, în nici un sens.

 

Frederic K,. înregistrat de Aurora Dumitrescu 


Pe urmă, când am ajuns de vârsta grădiniței, m-au dat la grădiniță, ca să fiu în colectiv cu alți copii. Era o grădiniță particulară, a d-nei dr.Lichtscheindl, pe lângă ștrandul mare. Linia de tramvai trecea pe acolo, chiar se oprea la ștrandul mare, dar noi veneam pe jos, că locuiam în Fabric, pe lângă Piața Traian. Dar dr.Lichtscheindl avea o grădiniță foarte selectă și o grădină foarte frumoasă unde ne plimbam. Îmi aduc aminte că era plină de liliac, alei de liliac, cum de altfel erau și la noi la Murani.

 

Doina A.,


Între anii1940 – 1946 am funcționat la Liceul Israelit din Timișoara, acolo unde esteo Școală de Arte,  în Cetate – e un teren de tenis – era liceul nostru, aveam și internat, a fost un liceu foarte furmos.

 

Oscar S.,  înregistrat de Smaranda Vultur 


După Unire, tatăl meu a fost preluat , pentru că a știut ceva românește și a devenit mai târziu șef-perceptor al cartierului Fabric. Era un om foarte multilateral. A făcut un an o facultate tehnică la Budapesta, n-a reușit și a venit acasă și a devenit funcționar. Dar era atât de democrat, încât era prieten cu meseriașii din Timișoara, cu proprietarii de prăvălii. L-a cunoscut toată lumea aici, în Fabric. Așa că și noi trei băieți eram cineva aici.

 

Frederic K., înregistrat de Aurora Dumitrescu 


Plantaţia de duzi din anii 1900, de la marginea vestică a cartierului Iosefin - îşi amintea în scrisoare unchiul meu - nu mai există de mult. Mai la vest de „Dudărie” era „Cărămidăria”, ale cărei gropi pline de apă erau raiul păsărilor călătoare de pasaj şi staţiunea balneară proletară a copiilor de la marginea cartierului. Imediat după primul război mondial, dudăria - reminiscenţă din vremea în care creşterea viermilor de mătase fusese o ramură înfloritoare de „mică zootehnie” pe plaiurile timişene - a fost invadată cu repeziciune de o „chirpici-ville” a unor oameni fără ocupaţie dar şi fără neam.

 

Valeria Dr. Pintea, Un roman familial, Liana Maria Gomboșiu


La chimie aveam un oltean, Mișu Popescu. Casa lui, când a fostr construită era singura într-un câmp imens...cred că scria numele pe casă. Este pe Vicențiu Babeș, o casă cu un portal mic, cu intrare și două camere laterale, o vilă cu un singur nivel. Cochetă, frumoasă casa lui Mișu Popescu. Mergeam la el câteodată cu clasa. Ne chema. Nu știu cu ce prilej, poate de Sfântul Mihai, că-l chema Mihai.

 

Mihai Ș. 


Înainte de război și chiar în timpul războiului pe marginea Begăi, pe partea dinspre cartierul Plopi, de la turbină în sus, era ștrandul orașului. Tramvaiul venea din Josefin și de la Gară până la turbină și de acolo mai veneau oamenii puțin până după turbină. La ștrand erau câteva trepte de lemn, caseria și se intra. Era o clădire mare, din scândură, cu multe cabine. Se închiriau dresuri de baie și hainele se lăsau la garderobă. Ștrandul se întindea până la intrarea în cartier. Erau bărci cu vâsle, se închiriau cu ora și se mergea în sus pe Bega, până la Ghiroda, Remetea.

 

Peter S., Scene de viață. Memorie și diversitate culturală, Timișoara 1900-1945, Smaranda Vultur


Ștrandul era la Bega, în spatele barajului. Acesta era ștrandul cel mai mare, foarte bine întreținut, era malul dinspre oraș, nu malul dinspre Vlașca Mala. Era foarte îngrijit. Nisipul era greblat în fiecare dimineață. Era acolo mult personal, dar lumea nu arunca pe jos. Dacă întâmplător se nimerea o hârtie pe jos, era personal care venea și o culegea. Era foarte curat. Scăldatul era în Bega.

 

Mihai Ș., Scene de viață. Memorie și diversitate culturală, Timișoara 1900-1945, Smaranda Vultur


Aici, la Badea Cârțan, era piață și atunci. Nu era încă acoperită cum e acuma, se făcea comerț și cu paie. S-a numit ,,Piața de fân . De la pod până la capătul celălalt stăteau țărani de aici din jurul Cransebeșului cu mere, cu pere, cu fel de fel de prune și fructe și a trebuit să învățăm câteva cuvinte românește, că ei n-au știut un cuvânt ungurește.

 

Frederic K., înregistrat de Aurora Dumitrescu


Da, erau toate casele construite. Era un loc foarte elegant, se mai vedea câte o mașină, ici-colo. Nu era ca acum, când bulevardele sunt pline de mașini, atunci era o raritate o mașină . Pe strada din fața Prefecturii, care se chema pe atunci Bulevardul Regina Maria, acolo erau tramvaiele și trecea câte o mașină de la o oră la alta. Una pe oră, mai mult nu era.

 

Marianne D., Memorie și diversitate culturală la Timișoara: meserii și meseriași, Smaranda Vultur, Vlad Colar, Thomas Remus Mochnacs, Gabriela Panu


Dar, dacă ne întoarcem la Piața Unirii, vreau să spun că și acolo a fost o perioadă, prin anii '50, '60, când destinația pieței era cea reală și anume aceea de a fi spațiu comercial. Dar atunci piata avea un alt pavaj. De-a lungul timpului a fost chiar piatră, pavaj de piatră, spre deosebire de cel de acum, mai apoi un pavaj galben, din alt fel de piatră, parcă mai luminoasă...

 

Eugen B.


După ce ea n-a mai fost şi eu mă duceam în continuare în vacanţă la Timişoara, nu uitam să mă aşez, în câte o după amiază, în fotoliul de la geam al Bunei, care devenise al bunicii şi să privesc spre masiva biserică ortodoxă din Iosefin, spre clopotniţa înaltă şi sveltă. Soarele ce cobora colora în galben închis zidurile, dădea sclipiri stinse cupolelor. Pe cer mai treceau nori albi, iar arborii înalţi de lângă biserică păreau şi mai întunecaţi. Pe stradă treceau oameni, maşini, tramvaie, totul era la fel ca în după amiezile în care stăteam lângă Buna, în acel loc. La ce se gândise ea, oare, în acele momente în care se mulţumea să-mi zâmbească şi să-şi aşeze mâna pe capul meu, cu un gest blând, protector ?

 

Valeria Dr. P., Un roman familial, Liana Maria Gomboșiu


Și acolo am crescut cu bine, acolo lângă Bega. Era o viață interesantă lângă Bega, că întotdeauna s-a întâmplat ceva. Ori a scos un mort din Bega, un cadavru, ori a căzut un cal sau o vacă în apă. Ce circ a fost până a scos afară. Și...o căruță. O bivoliță a intrat cu căruța cu tot în Bega. Vizavi era o grădină cu pomi fructiferi.

 

Frederic K., înregistrat de Aurora Dumitrescu 


Cu puţin înainte de prânz sau după amiaza, plecam în Cetate. De îndată ce depăşeam podul de peste Bega şi ne apropiam de Catedrală, de capul Corsoului, ne întâlneam tot cu multă lume, iar bunica devenea pentru cunoscuţi Valeria Dr. Pintea, textele ei erau mai reţinute dar nu lipsite de afecţiune şi interes pentru oricine o oprea. Mergeam la câte o cofetărie, unde Doamna doctor era servită imediat cu prăjitura favorită, ne salutam  inevitabil cu câte cineva de la o masă vecină, mă ameţea mirosul de frişcă şi de cocă fragedă, totul mi se părea elegant şi distins. Şi aici mă fermecau denumirile prăjiturilor: marmorschnitte, Sacher Torte, Pischinger Torte.

 

Valeria Dr. P., Un roman familial, Liana Maria Gomboșiu

Transhumanța de pe B-dul Gheorghe Lazăr

Tihna și liniștea unei dimineți de vară a fost curmată brusc de behăitul a zeci sau sute de oi care treceau pe stradă pe sub ferestrele filialei noastre numită ISPE, adică a locului unde ne câștigam pâinea. Bănuiam că turmele au deviat sau au rătăcit de la un traseu bine știut în căutarea pășunilor bogate și-nmiresmate.
Cum nu mai văzuserăm cam de mult turme de oi, chiar unii dintre noi doar în filmele cu cowboys, buluceala de la ferestre s-a produs într-o clipă mai ales că evenimentul se petrecea pe un bulevard. Dar stupoare!! În stradă nu era nici o oaie. Mare, mare mister!? Totuși au fost zgomote ca la trecerea turmelor!
Am început să ne-ntrebăm unii pe alții dacă am auzit behăit de oi!? Răspunsurile afirmative ne-au încurcat supozițiile și convingerile.
A trecut ceva timp până ce misterul a fost în sfârșit dezlegat. A fost totuși o turmă de oi sau o iluzie auditivă colectivă? Câțiva flăcăi cu mintea mai odihnită și mai jucăușă și care lucrau vis a vis de clădirea noastră pe un teren viran la ceva săpături cam în locul pe unde se află azi ALCATEL, cu un talent ieșit din comun au reușit să ne ducă în eroare și să ne-ncâlcească mințile. Ei au fost autorii care-au înscenat în mod magistral regia trecerii turmelor. Imitau perfect behăitul oilor suflând în niste tuburi din plastic. Mai târziu s-au deconspirat și chiar ne-au demonstrat câteva probe de virtuozitate vocal instrumentală.
Reculul acțiunii transhumanța a avut efecte și la Liceul de Construcții, clădire vecină nouă. Școlarii erau așa de încântați de trecerea turmelor încât nu mai voiau să continue lecțiile fără încă o demonstrație. A fost nevoie ca dl. director să coboare la fața locului, la stână, să-i roage frumos pe instrumentiști să nu mai facă precum oile întrucât nu se mai putea încadra în programul de învățământ, asta în cazul în care behăitul ar mai putea dura câteva zile.
În final s-a căzut la pace, transhumanța a luat un alt traseu, dar pot spune că le-am dus dorul câteva zile. Un eveniment "important" nu se uită cu una cu două, iată că după atâta amar de vreme mi-am adus aminte de transhumanță.

 

Tiberiu M., pensiona


Librăria noastră Nr...

La prima vedere titlul de mai sus pare a fi o generoasă invitație în lumea cărților, a poeziei sau a poveștilor. Dacă ne-am întoarce în timp și am da ceasul îndărăt cam pe la mijlocul anilor 50 am putea constata altceva.
Ocupația sovietică a României de după ultimul război mondial a cuprins aproape toate sferele sociale, politice, culturale, etc...precum o uriașă caracatiță. După modelul sovietic, toate librăriile din orașul de pe Bega care aveau o anumită istorie sau personalitate au fost transformate în bastioane de propagandă pro sovietică sau comunistă. Trebuia șters din memoria colectivă numele pe care-l purtau, ele fiind rebotezate cu numele generic "Librăria Noastră Nr.1" sau 2 ,sau 8, 9, 10, nu mai știu exact câte or fi fost. Nota discordantă o făcea librăria "Nașa Kniga" (cartea Noastră) în care se găseau cărți doar în limba rusă și care funcționa în sediul fostei librării Moravetz pe o străduță de lângă Primăria Veche.
În drumul meu spre școala primară din Josefin spre casă deseori zăboveam în fața vitrinei pline cu cărți a Librăriei Noastre Nr.3 care se găsea pe B-dul Tolbuhin (Tinereții azi) aproape de colțul cu str.Frobl (Iuliu Maniu azi). La acea vreme îmi păreau interesante toate cărțile din vitrină și îmi făceam planuri cum o să le cumpăr atunci când voi avea bani și pe care le voi citi prima dată. Un pic mai târziu m-am deșteptat când am constatat că majoritatea cărților erau traduceri din limba rusă care proslăveau actele de vitejie ale tinerilor comsomoliști sovietici în Marele Război pentru Apărarea Patriei. Scriitori români acceptați erau doar cei care blamau monarhia, chiaburimea și moșierimea.
Îmi aduc aminte că la școala primară prin clasele V - VII învățam din manuale de Științele Naturii, Geografie sau Istorie, manuale traduse din limba rusă și ușor revizuite. Din lectura cărților reieșea de fiecare dată că savanții, scriitorii, inventatorii, etc...cei mai buni din lume erau cei sovietici. Cam tot ce provenea din URSS la acea vreme era deosebit, sau cel mai mare, sau cel mai deștept sau cel mai cel mai!
Am prins și două bancuri la modă. Savantul Popov a descoperit radioul! Păi cum așa? Radioul era intr-un colț de cameră acoperit cu o pânză și Popov trecând pe-acolo din greșeală l-a descoperit! Și alta de la capitolul cea mai cea se zicea că, cămila sovietică era cea mai cocoșată cămilă din lume!!!

 

Tiberiu M., pensiona


Poveștile frumoase pot fi scrise doar de cei care le trăiesc! Eu mă consider o persoană norocoasă, care trăiește o poveste frumoasă alături de familia mea, compusă din două fete minunante și soțul meu. Ne bucurăm că trăim într-un oraș atât de frumos, cum este Timișoara, deoarece ne oferă oportunități și locuri grozave pentru relaxare. Este un oraș curat și oamenii sunt minunați, plini de initiative și voie bună.


Timișoara, supranumit “Orașul florilor”, îndeplinește condițiile pentru a fi desemnat capital culturală a europei. Un oraș cu multă verdeață, un pol economic în acest colt de țară, Timișoara poate fi considerat unul dintre cele mai importante orașe din pen. Balcanică.


Opera, un spectacol....misterios

Cred c-aș fi un mare prefăcut in cazu’ în care ar trebui să afirm că savurez muzica de operă și că m-aș ofili dacă n-aș auzi din când în când o arie din Rigoletto sau Traviata. Fenomenul Operă nu-i pentru fieștecine. Trebuie să recunosc c-am pierdut ultimul tren care mai ducea spre Operă așa cum l-am pierdut și pe primul. La Operă nu se poate răzbi de unul singur oricât te-ai strădui.
Caut să cotrobăi prin anii copilăriei de după terminarea celui de al doilea război ca să-nțeleg mai bine de ce n-am ajuns să-mi placă Opera. Desigur nu putea fi vorba de-un mediu prielnic atâta timp cât lumea fugea-n stânga și dreapta după un colț de pâine sau un pantof. Abia după ce m-am înălțat un pic auzisem și eu de Operă și i-am întrebat pe-ai mei de ce nu mergem și noi la Operă. Răspunsul lor a fost convingător. "Ca să mergi la Operă trebuie să ai haine frumoase și pe deasupra trebuie să știi cum să te porți pe-acolo ori noi nu avem și nici nu știm cum să ne purtăm". Astfel capitolul Operă a fost încheiat pentru o bună bucată de vreme.
Contactul meu cu Opera s-a produs cu Othelo, atunci când o clasă întreagă de elevi și ei debutanți, am ascultat și n-am înțeles nimic dintr-o acțiune cântată. Am fost mult mai fascinat de interioarele somptuoase și de lojile fastuase decât de acțiunea de pe scenă. Poate dacă știam de la-nceput despre ce-i vorba în dramă căutam să-nțeleg mersul acțiunii.
Ceva mai târziu am înțeles că ar trebui să te împrietenești mai întâi cu opereta pentru ca mai apoi să abordezi Opera. Opereta-i totuși altceva. E prietenoasă, te îmbie să i te apropii, te ia în brațe și te mângăie. Parcă-mi aduc aminte de ceva spectacole la care-am apucat, parcă Voievodul Țiganilor și Vânzătorul de Păsări. Gândesc că dacă cineva vrea să îmbrățișeze bucuria muzicii universale ar trebui să se împrietenească mai întâi cu opereta.
E greu să înțelegi Opera atunci când vezi pe scenă că un tip care primește un pumnal în spate incepe să cânte în loc să sângereze.

 

 

Tiberiu M., pensionar


Învoiala

- Bă!!! V-am zis de nu știu câte ori, stați dracului în spatele blocului că nu vă face nima nimic!!! Ne-am săturat de reclamații de la cetățeni!! Vă ia mama dracului dacă mai vin reclamații !!! Agripina, cu tine am de-a face!!
- Da șefu, am înțeles!! S-a făcut!! Deci Agripina cea țâțoasă are un șef!
- Și vezi că trec luni pe la prânz, zise Brici de data asta cu voce mai scăzută să auză numai Agripina.
- OK șefu!!
Toată fauna asta de șmenari era cuibărită în blocul NATO, un bloc cu renume care colcăie de traficanți, spărgători de mașini, chilipirgii și alți băieți cu năravuri dubioase. Îmbulzeala din stația tramvaiului 7 a devenit la un moment groasă. Erau mai mulți traficanți și cumpărători decât călători. Și asta pentru că traficanții erau specializați pe mărci de țigări și asta era cauza că erau așa de mulți. Nu oricine putea vinde la negru orice marcă!
După câteva reclamații patrula d-lui Brici n-a mai avut ce face și-a descins la fața locului la locu’ faptei. Târgul era-n toi.
- Bă, voi sunteți nebuni!! V-am mai spus ce dracu’ să faceți!! Hai toată lumea scoateți țigările, așa, totu’ se confiscă!!! Lumea din stație și alți gură cască pune botu’ și pare a fi mulțumită. Poliția își face datoria.
Chiar așa să fie?? Am unele mici îndoieli. Agripina, Gicu Crăpcean și moldoveanul cel mare și prost, ultimul venit în gașcă nu par prea afectați. Gicu și polițaiul își fac semne discrete doar de ei știute.
Am trecut de curând prin stația cu pricina. Numai călători. Să fi dispărut traficul datorită lui Brici? Trag cu ochiu’ în spatele prăvăliei și dau de blocu’ NATO. În fața blocului Agripina prezida o ședință în plen. Ce bine-i să respecți învoiala. Nu-i reclamație, nu-i trafic ilegal, e pace și liniște.

 

Tiberiu M., pensiona


Într-o seară răcoroasă de octombrie, după ce am înghețat de frig în Cinema Timiș, am mai înghețat o dată în stația de tramvai. Știam că încă nu am murit de frig deoarece simțeam în aer un miros de cauciuc ars. A doua zi, am avut plăcerea de a ajunge cu firobusul supra-aglomerat din Piața 700 până în Calea Lipovei într-o oră. O experiență unică!


Oraș frumos, care mă inspiră. Zone frumoase, liniștite și agitate, oameni cu bun simț și inițiativă.


Orașul natal, Timișoara ca o adevărată explozie de valori sociale, culturale, spiritual puse în practică, un oraș unde turiștii pe de o parte, cât și cetățenii orașului pe de alta să se bucure de un centru istoric reabilitat, cartiere, palate, clădiri istorice ce ne zâmbesc cu o tencuială, fațadă nou-nouță, cu muzee, centre culturale reablitate și deschise pentru toți oamenii; cu centre de afaceri, școli, universități și alte inst. Educaționale de excepție care să contribuie pentru societate și dezvoltarea orașului și nu în ultimul rând, cea mai importantă componentă, oamenii, care să fie deschiși, toleranți, participativi? Contribuitori ai urbei, pentru ei însiși, cât și pentru cei din jurul lor, mai pe scurt o reaprindere a unui oraș ce îmbină din plin toate valorile europene/globale.

 

Răzvan Andrei C.


Îl privesc de ceva vreme și din ce în ce mai mult arată ca o hazna sau și mai bine ca o gaură neagră de fonduri prost cheltuite.

Dar hai să ne bucurăm, o să fie capitală culturală, altă sursă de fonduri care vor dispărea aici, în gaură.


Str.1

“wow” – zise ea, dar “lasă-mă să beau”

Zi! Orașul cum ți-l imaginezi,

Dac-ar fi, cum ai vrea să-l pictezi?

“Verde sau plin de flori,

Or’ alb făr’ de culori,

Nins

Dar nicidecum cu a sa flacără

Stins’”

De la trăsuri, cu cai,

De gentilomi cu jobene îi priveai

La lumini pe străzi aprinse

Când peste tot etau stinse,

La clădiri și mașini

Vile și lumuzini,

Oameni fini;

 

Paul-Vlad M.


Început:

Timișoara:

Aici am băut, am mâncat, am fumat, m-am plimbat.

Aici e acasă. Oamenii sunt încă frumoși aici. Și orașul e frumos, are cam multe semafoare și palmieri, dar e ok. Ne obișnuim noi și cu asta.

Ne place aici. Putem pleca des, suntem lângă graniță, nu avem de ce să ne plângem. Dar uneori nu avem bani. E ok. Lucrăm și facem. După aceea mergem să bem, ori aici, ori în alt oraș din țară sau din afară. Cât suntem fericiți nu e nici o problemă.

Ne place să privim TIMIȘOARA!


O lumină trandafirie ca un lujer zăbovește în sufletul meu de pe malul Begăi, tu ce mai zici Timișoara? Când ai plâns ultima oară pentru mine în zilele de Crăciun când clădirilor le creșteau picioruțe și degețele și renășteau ca un fermecat muzeu de artă cu migdale în cafea. Depinde de mărimea scrisului tău, de mărimea la pantofi a oamenilor tăi ca să-ți spun exact cât o să-ți mai trebuiască să mă reumpli.

Aici m-am sărutat cu buzele flămânde ale Operei și cu brațul străvechi al pieței Unirii. Eu, contemplatorul! Același eu din mormanele de mobilă zburătoare.

 

Antonia


 Un bust fără identitate

- Bună ziua! Nu vă supărați, stiți cumva pe cine reprezintă bustul de pe soclu?
- Cum să nu! Este Eminescu!
Întrebarea era de fapt un test de cunoaștere. Locuiam în vecinătatea Parcului Poporului de vreo zece ani și știam că pe soclu stătea odată întreg și nevătămat tenorul Traian Grozăvescu. Se putea citi și datele personale, anul nașterii și a decesului. Dar de ce nu știe doamna al cui e bustul? În urmă cu foarte mulți ani niște golani cu capul plin de alcool au vandalizat bustul, l-au răsturnat, tenorul a rămas fără nas și fără date de identificare. Ani la rând am scris în stânga și dreapta, am cerut ajutor ca să reparăm cumva ce s-a distrus. E ca și cum aș fi bătut toaca la urechea surdului. Instituțiile care ar fi trebuit să-mi sară în ajutor dădeau vina una pe alta și se spălau pe mâini. Soclul și statuia nu au stăpân, nu aparține de nici o instituție!?? Chiar așa să fie?? Am zis ăa mai încerc o dată să scriu, Privește Orașul, poate o citi careva cât de cât interesat. Traian Grozăvescu, tenorul care a strălucit la vremea lui și a cucerit lumea muzicală trebuie repus în drepturi. Să știe și doamna dacă ar fi întrebată cine stă de fapt pe soclu.

 

Tiberiu M., pensionar


Miercuri seara, de la etajul 3 al bibliotecii, mă uit pe geam și văd oameni grăbiți, care aleargă fiecare în altă parte, pe alt drum, spre alt vis.
Orașul are ceva specific lui, un zâmbet, care te îndeamnă să te alături și tu oamenilor care aleargă, dar deasupra mea văd altceva: păsări. Și nu știu de ce, ele, îmi dau curaj să cred că viața nu e doar o "fugă", că viața e mai mult de atât, dar frumusețea ei nu o vei vedea pe dalele trotuarului pe care calci în drumul tău spre facultate. Așa că oprește-te pentru un moment, respiră și PRIVEȘTE CERUL!


Păi cine trage în țara asta, Miliția și securitatea!
La un moment dat în coridorul din poarta blocului cad victime două femei împușcate în picioare. Un alt bărbat împușcat în parcul din fața casei se târăște cum poate și ajunge sub poartă, în casa scării. Se interpătrund răpăituri de arme automate amestecate cu vuiete de sirene de la mașinile Miliției și ale salvării. Dăm telefon la salvare:
- Avem două femei împușcate, aici în coridor ! La capătul firului o voce intrigată întreabă!
- Cine a tras? Răspunsul prietenului meu Hary B. a fost prompt.
- Păi cine dumnezeu poate să tragă în țara asta, Miliția și Securitatea!!! Receptorul de la celălat capăt al firului este trântit în furcă. De către cine??? De către securistul de serviciu.
Ne facem repede socotelile. Am putea fi luați cu duba și duși pe veci ca să dispărem ca martori. Totuși nu plecăm. Fie ce-o fi! În sfârșit vine o ambulanță care va transporta cele două femei la spital. Nu întreabă nimeni cine a dat telefon. Se pare c-am scăpat. Aflăm mai târziu că nu se găsesc vinovați de masacru. Afară în stradă în fața cinematografului poporul dezlănțuit a dobândit o victorie. Un tanchist se predă cu tot cu tanc și trece de partea mulțimii.
Se întâmpla la sfârșit de decembrie 89.

 

Tiberiu M., pensionar


Copaci și flori împânzind toată Timișoara, muzica răsunând de la cântăreții stradali, clădirile renovate surprinzând turiștii. Evenimentele artistice nu mai sunt o raritate, creativitatea fiind promovată, nu eliminată. Școlile să încurajeze ideile noi. Culorile centrului minunate să fie recunoscute peste tot, parcurile mari și îngrijite să fie o bucățică din rai, pe pământ. Frica de cerșetorii ce se ascund noaptea prin parcuri și scări de bloc să aibă o casă, sau măcar să stea într-un adăpost special creat pentru ei. Orașul să radieze de fericire și culorile vii să încânte ochii tuturor. Natura să ne fie călăuză, copacii fiind de găsit mai peste tot. Porumbeii să aibă mâncare în permanență, ca să nu mai existe oameni care să încalce (din milă pentru porumbei) legea care prevede că oamenii nu au voie să hrănească păsările. Un oraș în care să răsune muzică de toate genurile. Cam așa îmi imaginez eu orașul, cam așa aș vrea să-l văd, Timișoara mea dragă.

 

Raluca S.


Timișoara a fost încă de la început un oraș multicultural și multietnic. Ani la rând fiind o adevărată roză nu doar în Banat, ci și în Europa. Mie unul, mi-ar plăcea să se reintroducă (ca atracție turistică) tramvaiul tras de cai. Și ar fi plăcut și binevenit să se restaureze și să se păstreze clădirile istorice ale acestui oraș.


Timișoara, orașul revoluției, orașul plin de istorie în care întotdeauna oamenii au un cuvânt de spus, sunt respectați si se respectă, bine îngrijit, cu un parc unic în țară plin de trandafiri și alte flori care îți încântă privirea și o catedrală cu o arhitectură deosebită.

Timișoara, orașul cu o industrie care mai funcționează cât de cât, în care tineretul mai găsește un loc de muncă.


Timişoara, oraş de suflet!

Deşi am fost născut aici, nu am avut destul timp să o descopăr pe deplin. Copilăria mi-am petrecut-o în altă parte, dar în esenţă tot Timişoara rămâne ”acasă”. Am ajuns la vârstă de 20 de ani şi abia acum încep să mă bucur de oraş, aşa cum se cuvine. Vreau să mă bucur de tot ce are el de oferit. Timişoara, este locul unde mă pot plimba fără să îmi pese de nimeni şi de nimic. Este locul unde am cel mai bun prieten şi locul unde îmi găsesc liniştea în zilele grele. Timişoara, oraş de suflet, oraş cu poveşti.

Acasă!


Războiul Rece din Piața Josefin

 

Iată că după războiul așa zis cald sau fierbinte, evident al Doilea Război Mondial, a venit și vremea Războiului Rece. Dacă cel fierbinte a adus omenirii nenorociri și pierderi aproape ireparabile, ăsta cel rece a fost incomparabil mai blând. În acest ton al războiului, ambasadorii ambelor părți, lagărul socialist și capitalist, se mai spurcau în declarații belicoase, acute reciproce și doar amenințări.

Astfel, s-a ivit ocazia ca și noi copiii din Josefin să putem participa la război. Într-o gheretă a circului ambulant Panopticum, erau instalate păpuși, care erau un fel de Hopa Mitică și semănau leit cu Churchill, Truman, Tito și Hitler. Păpușile serveau drept țintă, iar uneltele de aruncare erau niște mingi de cârpă, umplute cu rumeguș. Pentru câțiva bănuți, te puteai răcori dacă aveai boală pe vreun dușman. Dacă nimereai Tito, Truman sau Hitler, atunci se dădeau peste cap și făceau tumbe!

Ce mai! Era “democrație” și atunci! Era prin 1951-1952.

 

Tiberiu M., pensionar


oraşulmeupunctro

 

Piraţii canalului capturează parcul

Cai coloraţi se rotesc într-un cerc

Copiii te iubesc

 

Blonde se ascund în spatele ochelarilor de soare

Bărbaţii bronzaţi se lasă admiraţi

Chelnerii te iubesc

 

Fuste flutură pe două roţi

Plăcile care sar

Tinerii te iubesc

 

Tenori exersează în aer liber

Başii se fac auziţi prin fiecare perete

Vecinii te iubesc

 

Clopote în diferite limbi

Dansuri în culori vechi

Cupluri bătrâne te iubesc

 

Palate cu turnuri

Străzi pline de maşini de aur

Pălăriile mari te iubesc

 

Ziduri pline de trecut

Pereţi pulverizaţi cu viitor

Proprietarii de case te iubesc

 

Muncitorii în construcţii se află în soare

Savanţii sapă cu perii

Automobiliştii te iubesc

Iubim Timişoara

 

Siegfried G.


În creștetul nopții, când am ajuns în orașul smârcurilor, câinii răi din Ronaț, clănțăneau în întuneric, amușinând fundul uscat și mereu brăzdat de șoapte neînțelese al mării Panonice în odihna căruia s-au întors neînvinși junii de altădată ai Banatului. Era o noapte adâncă, târâtă de vrejurile ploii prin rigole de onix către timpuri necunoscute nouă, în care vraja se destramă și oamenii îi spun pe șleau istoriei poveste și poveștii istorie. Această egalitate mi-a fost revelată de grija cu care un timișorean sadea mi-a atras atenția că Timișoara are o poveste, nu o istorie, frumoasă și tumultoasă, râvnită fiind de toate semințiile vecine care și-au pus amprenta pe arhitectura urbei.

Un amestec de semne trufașe aprind frenezia barocului târziu, dând monumentalitate și aer ornamentației raffinate sub care casele se umanizează. Prin osârdia artei lor, arhitecții au făcut din oraș o galerie imensă care, vrând-nevrând, ne reprimă pornirile versatile și ne arată calea spre legile conviețuirii, drumului drept și armoniei.

Bănățeanul vorbea ușor, legănat și sacadat, cu pauze lungi despre oamenii care se împreună cu petrecerea precum aurul cu trădarea, despre circumvoluțiunile cetății dintre mlaștini și iubirea neasemuită pentru cititorii acestui burg trecut prin foc și ciumă, de care turcii s-au despărțit gule (zâmbind), bucuroși că pleacă teferi, lăsând în urma lor deschise porțile măreției.

Iată de ce, își cânta cuvintele ghidul nocturn, bănățeanul face parte din stirpea oamenilor aleși care nu pot să moară până nu trag șapte draci pe roată și din lumina strânsă nu aruncă un curcubeu în care se învață zborul.

În noaptea neagră ca obrajii păcatului ploua bacovian și trist ca o vie după cules. Era o vreme de pândă pe care doi bărbați o cheltuiau bucuroși în bufetul gării, așteptând utilajele care urmau să înscrie Banatul pe harta petrolieră a țării.

 

N. Roșianu, scriitor


Studentfest '92-'95, orașul străbătut noaptea intre Casa Tineretului, Cantina 1, Casa Studenților... Senzația că orașul e viu și îți aparține. La fiecare colț de stradă întâlnești cunoscuți, nu sunt mașini, nu sunt taxiuri, sunt doar oameni ce vibrează în ritmul orașului asediat de festival, precum cearșafurile imense pictate si necașerate ce împânzesc străzile si piețele pentru a anunța evenimentele zilnice.

 

Adina S., arhitect


Părerea mea despre oraș este, să păstrăm curățenia și să nu aruncăm gunoaie pe jos, să nu vopsim pereții clădirilor, să le lăsăm în pace să rămână curate sau dacă sunt murdare să le curețe poate cineva, dacă nu, nu. Dacă cineva taie un copac plantați-l înapoi după ce l-a tăiat. Bicicliștii au mai multă prioritate ca noi, oamenii pe trotuar, și dacă nu, să se facă o pistă de biciclete. Eu cred că ar trebui să avem mai multă grijă de el căci altul nu vom mai avea și fiecare din noi are doar o viată, nu avem toți oamenii 9 vieti ca pisicile…și mai cred că ar trebui să strângă cineva gunoiu’, să fie reciclat ca să păstrăm curățenia și pământul să reziste cât mai mult.

 

Ami S., 10 ani


Timișoara e cea mai frumoasă toamna din punctul meu de vedere. Atunci când melancolia se așterne peste tot, clădirile au viață și ne spun povești. Îmi place să mă plimb atunci când străzile sunt ruginite și pustii. Singurătatea îți face bine.


Anii '90...Eram o fetiță de la sat și pășeam timid pe "piatra" din fața Operei din Timișoara. Deodată mă simt și mai mică, agitația mă copleșește...Un grup de tineri erau "prinși" într-un dans de stradă, iar eu voiam înghețată...Era cald. Ai mei mă grăbeau spre Catedrală.

"Unde au ăștia înghețată?"

Mă opresc și privesc atent în jurul meu, iar sufletu-mi de copil e bombardat de tot felul de epitete în încercarea de a defini acest oraș: frumos, măreț, splendid, un mozaic de oameni, fapte, culori...Și m-am îndrăgostit iremediabil de TIMIȘOARA...

 

Georgiana

 


Timișoara este orașul meu de suflet, iubesc oamenii și locurile acestui oraș. Aici am copilărit, aici trăiesc și nu îmi doresc să plec, aici sunt voluntar, aici am fost copil, aici mă bucur de cele două titluri importante de care se bucură Timișoara, Capitală a Tineretului și Capitală Culturală. Timișoara mea frumoasă va fi mereu pentru mine cel mai frumos oraș din țară.


Sunt Cami din Orăștie (HD). Sunt studentă la Regie de Film și TV în București, iar în Timișoara vin de drag. Am prieteni foarte dragi aici, iar Timișoara are acei oameni și sper că alții noi. În timpul scurt, pe aici, sper să ajut la vibrația Timi-ului.


Mă duc acasă în Maria din Operei. Seară. Toamnă. Deasupra parcului Catedralei zboară un cârd de ciori. Mă feresc și mă amuz. Pe podul peste Bega trec alături doi tipi sonori. Mă opresc și fac efort să văd cât de lung e râul. Luminile lămpilor stradale mă mint în întuneric. Pornesc. Clădirile de peste pod mă revigorează și mă gândesc cât de frumoase au fost. Inevitabil mă gândesc la istorie. La parterul unui imobil e un Profi. Treci americance de la Hotelul Josefin mă întreabă unde se găsește carne de curcan tocată. Nu știu. Obloanele casei unde locuiesc sunt toate trase și intru pe poarta mare deschisă. Merg spre anexă. Mă uit în sus la cerul din Maria și intru încet.


Dacă ar fi să povestesc lucrurile bune care mi s-au întâmplat în acest frumos oraș Timișoara nu mi-ar ajunge timpul...de aceea pot spune doar că cele mai frumoase momente au fost atunci când le-am născut pe cele două fetițe și sunt fericită că împreună cu familia mea și cetățenii acestui oraș trăim în siguranță. Față de alte locuri în lume, pot spune că nu îmi este frică să ies în stradă în orice moment, ceea ce pentru mine este foarte important

 

Maria


Ador orașul și vibeul pe care îl transmite, sunt studentă în anul I, și nu mai vreau să plec din acest oraș!


Îmi place să mă plimb prin centru, loc cu mulți oameni, unde poți socializa, iar dacă vrei un loc mai liniștit poți merge prin parcurile din apropiere, locuri frumoase liniștite, dar mai trebuie lucrat puțin la păstrarea acestora (comportamentul oamenilor).


Hmmm…Am 42 de ani și pot să îmi fac o idee despre cum a fost și ceea ce este orașul meu. De-a lungul timpului am cunoscut oameni care nu dădeau ,,doi bani,, pentru ei, ce să mai aștept ca acești oameni să aibe grijă de orașul lor. Noi toți trebuie să avem conștiința să fim realiști, deoarece nu poate o mână de oameni să facă totul pentru Timișoara. Cetățenii acestui oraș pot influența și dezvolta ideile unor oameni cărora le pasă. Numai împreună putem să ne îndeplinim visul de a avea cel mai frumos și grozav oraș din lume.


Când eram mică aveam un Pegas roșu cu care ieșeam afară la joacă. Le spuneam alor mei că merg în spatele blocului, dar de fapt mă luam și cutreieram tot orașul ore întregi. În fiecare zi exploram alt cartier. Acum realizez cât am fost de norocoasă că am copilărit în anii ’90, când erau puține mașini. Copiii din ziua de azi sunt prea supravegheați de părinți și îmi pare rău că nu pot experimenta aceeași bucurie de a descoperi pe care am simțit-o eu.

 

Ileana


Orașul poate! Orașul poate în special noaptea când asfaltul fie el bun sau prost se eliberează de toată presiunea de deasupra zilei. Și orașul noaptea nu-i ca omul. Dacă el poate fi liber, te încurajează și pe tine să o faci. Vrei viteză? Nimic mai simplu. Pune mâna pe bicicleta aia faină pe care o ai în garaj și lasă-te purtat de oraș, prin toate “gândurile” lui. Dacă în Timișoara ziua e aglomerată de mașini și oameni, ei bine, noaptea poți vedea toți bicicliștii orașului, care parcă înlocuiesc muștele din timpul zilei. Îți zic, PRIVEȘTE ORAȘUL! 


Pentru o scurtă perioadă de timp, în vara anului 2015, dacă treceai pe strada Costache Negruzzi, spre Piața Traian, te întâlneai cu Parcul Albastru.

Tot pentru o scurtă perioadă de timp, poate pentru una și mai scurtă, Parcul Albastru a fost un Loc de întâlnire, de dialog și în special de joacă. Parcul Albastru a fost un experiment care și-a propus să încurajeze comunitatea să ia decizii în legătură cu spațiul public, să îl modeleze și să și-l apropie.

Dacă vă întrebați cum arăta Parcul Albastru, acesta era un pavilion: o succesiune de cadre de lemn, dispuse astfel încât să creeze diverse zone, dintre care cea mai “populată” fiind zona de activități educative.  Aici “trona” o tablă mare și neagră, plină de însemne, scrieri și desene înnoite periodic. Asta până în octombrie, când a venit frigul și pavilionul s-a transformat mai departe, spre un scop final – încălzirea locuințelor din imediata vecinătate.

Pentru mine, unul din inițiatorii acestui experiment, Parcul Albastru, a fost cea mai directă legătură cu ORAȘUL. 


Am locuit primii 18 ani în Timișoara. Am început să simt orașul ca o poartă către vest pe care am ieșit 5 ani. Acum simt că am două case, Timișoara și Londra. În timpul petrecut departe de prima casă am adunat experiențe pe care am început să-mi doresc să le ofer orașului natal, pentru că știu ce potențial se ascunde aici, și în oameni, și în loc. La întoarcere, sau chiar mai devreme, când veneam în vacanțe, am căpătat o obsesie pentru clădirile abandonate, câteva amplasate central (cazarma U) și sper să reușesc să ajut la reabilitarea/conversia vreuneia dintre ele. Între timp mă bucur de conexiunea tot mai puternică cu vestul, interesul foștilor colegi/prieteni de prin alte țări pentru oraș...

 

Ovi


Știu că Timișoara nu este tot timpul cel mai bun loc pentru a te plimba cu bicicleta, însă eu am reușit totuși să găsesc ceva bun în tot acest rău.

Dacă vreau să îmi eliberez mintea și imaginația, voi alege o tură în cartierele istorice ale orașului.  Acolo nu trebuie să mă grăbesc, mă pot opri oricând și mă pot lăsa captivat de o clădire, de o fațadă, de un copac sau de un spațiu fără a fi stingherit.

În schimb, dacă sunt stresat și trebuie să îmi fac ordine printre gânduri, voi alege o tură pe malul Begăi. De obicei o tură rapidă între Uzina de Apă și Solventul îți va goli mintea și îți va elibera trupul de orice stres sau problemă.

Nu voi putea niciunde înlocui această relație personală cu orașul meu.

 

Alex T., student


Prima mea “aventură” în Timișoara a fost în clasa a 3-a, acum 14 ani, nu departe de locul în care scriu aceste rânduri (Muzeul Satului ).  Undeva în apropiere se află acel deal cu crucea în vârf. Am decis să-l iau drept tobogan .. și cam atât cu pantalonii mei cei noi cumpărați de mama special pentru această excursie. Restul excursiei  s-a derulat, bineînțeles, cu o bluză prinsă în jurul brâului ..

Acum, după ce am terminat 4 ani de facultate, stau să mă gândesc ce îmi place în Timișoara .. îmi plac plimbările pe acele străduțe pline de copaci ale căror ramuri ascund case și căsuțe cu un aer vechi,  îmi plac plimbările prin parc și pe mal cu bicicleta, îmi plac oamenii, iubesc festivalurile, activitățile, proiecțiile desfășurate în aer liber.  Îmi place teatrul,  împreună cu actorii, iubesc Timishort și CeauCinema, iar acum și festivalul Plai.

 

Anamaria O.


5 zile de mers la servici .. 5 drumuri de făcut, în fiecare dimineață... unii ar numi asta rutină. Dar ai încercat să folosești și alte rute? Schimbă strada pe care o alegi uzual, cu următoarea stradă sau cu cea paralelă. Vei descoperi un alt oraș, o altă lume.

De când am început să fac și eu asta, am descoperit un alt oraș, unul ce nu-l cunoșteam. O lume ascunsă – era tot timpul acolo, iar eu treceam pe lângă (niciodată prin) ea în fiecare zi.

Clădiri noi, oameni noi, un nou parc, un nou câine ce-l vezi zilnic de acum, o nouă viziune despre oraș.

Un oraș în fiecare zi... 


Mergând spre casă de la școală, în fiecare zi pe același drum, pentru mai mulți ani, m-am bucurat mereu de aceeași stradă – cu mirosul ei de tei, plină de frunze galbene, cu larma școlii și apoi a fabricilor, cu mașini străjuind-o continuu până aproape de linia de tramvai...

Nu treceau poate mulți oameni pe partea mea de stradă... așa că îmi petreceam timpul imaginându-mi în ce dispoziție se afla fiecare mașină în funcție de “fața” sa. În timp, cu multe dintre ele m-am împrietenit... am învățat cum le cheamă și le salutam în gând cu bucurie. Pentru că era o stradă cu multe contraste mi-a rămas și acum în minte secvența de sentimente diferite pe măsură ce se schimbau mașinile, casele, mirosurile, frunzele...

 

Oana S., architect 


Orașul meu? Cred că așa pot să îl descriu cel mai bine, este AL MEU. Este ACASĂ. Și oriunde aș merge, mereu mă voi întoarce aici. Dacă ar fi să povestesc o întâmplare probabil aș vorbi despre tot ce a fost în ultimii 20 de ani. De la grădinița de la colțul străzii, la parcarea prefecturii în care am învățat cu rolele și până la autobuzul pe care acum îl iau în fiecare zi să merg la facultate.

Timișoara este locul din care, sunt mândră să spun oricând, că vin. Orașul în care prietenia plutește în aer, în care studenția e la ea acasă și în care zâmbetele sunt pașaport.


Timișoara – orașul zero waste

Îmi imaginez Timișoara ca fiind un oraș în care poți duce un stil de viață zero waste; plin de puncte de colectare selectivă, centre de compostare a deșeurilor organice, magazine care vând produsele / alimentele la vrac, fără ambalaje. De asemenea, mi-ar plăcea ca în Timișoara să fie interzise pungile de plastic și ambalajele din polistiren (cel din urmă fiind un material care nu poate fi reciclat). În Timișoara ar fi binevenite și festivalurile / târgurile care să permită reciclarea / schimbul de obiecte între cetățeni (haine, cărți, mobilă etc).

Însă pentru a ajunge la punerea în practică a acestor inițiative și reușita lor, ar trebui organizate conferințe / cursuri de conștientizare a populației și informarea acesteia despre beneficiile unui stil de viață zero waste și prietenos cu mediul, și de asemenea despre importanța echității între generații.


Timișoara. Un oraș minunat măcinat bucată cu bucată de ideile de... Bicicliști interziși, copaci lăsați fără frunziș și tot mai multe betoane și mall-uri. Apeluri neauzite, frunți încrețite și mașini parcate pe pista de biciclete. Lucruri făcute prost de oameni fără rost și bani publici aruncați în apa Begăi. Se vrea a fi inteligent într-un mod ridicol dar era mai bine pus la punct acum un secol. Trezirea!!!

 

S.M.


Vară, în Timișoara. Furtună cu ploaie violentă după o amiază toridă. Un grup de studenți vin de la cursuri spre complexul studențesc. Se pot refugia sub o streașină dar sunt deja uzi leoarcă. Își continuă drumul pe trotuar prin bălți, pe iarbă. Mașini trec în viteză pe șosea stropind, împroștiind apă de pe șosea în toate direcțiile. Stropesc grupul de studenți. Aceștia se bucură, se distrează, cer mai multă apă. Unii șoferi intră în joc și caută bălțile cele mai mari. Totul e un delir în ploaia perfectă. Se termină. Studenții râd. Pleacă spre căminele lor repovestiind momente, creeând amintiri. Asfaltul se usucă până la următoarea ploaie.


Această poveste este la fel de contemporană ca perioada frecventelor șantiere de modernizare, mai precis: din timpul restaurării Colegiului Național C.D. Loga.

Șantierul oprit pe termen scurt din lipsa banilor (?!) a fost deposedat de „muncitorii” angajați de firma de construcții de toată fonta. Fierul era vândut pe strada C.D.Loga pentru a fi dus la reciclat. Roabele cu care îl cărau muncitorii se întorceau pe șantier pline cu sticle de alcool.

Portarul, exasperat de lipsa de acțiune a celor responsabili, a găsit acuarele lăsate de elevii mutați în alt liceu și i-a pictat pe un perete care urma a fi văruit, ca aceștia să se simtă prost. (Avem poză cu desenul!)

În cinstea portarului

 

Dragoș N., student


Ce îmi place cel mai mult la TIMIȘOARA?

Școala mea…este probabil cel mai uimitor lucru pe care puteam să-l scriu. De când am intrat la liceu, aici am avut parte de cele mai frumoase momente ale vieții mele și tot aici am întâlnit cei mai grozavi oameni, care probabil îmi vor rămâne prieteni pe viață!

Îmi aduc aminte cu drag de zilele când, de la etajul doi, ne aruncam ghiozdanele pe geam, iar celor cărora colobrau după ele, le turnam apă în cap. Bătaia cu pește înghețat, cu murături sau cu hârtie igienică udă, în orele de germană sau economie, îmi vor stârni mereu râsul.

Cine zice că “Moisil” e liceu de tocilari, nu se poate înșela mai mult!


În orașul meu îmi plac cel mai mult parcurile. Cele mai frumoase parcuri se găsesc aici în “Mica Vienă”. Eu cred că în 2021 vor fi parcuri zburătoare, programând aceste rachete care vor susține aceste parcuri. Ar fi foarte bine pentru orașul nostru .

 

Arian A.


Anul trecut se zvonea că nu s-ar mai ține Plaiul, c-o fi, c-o păți. S-a ținut și a fost o superbitate. Soare ca gălbenușul, cer limpede, muzeu curat. Muzica ne-a cam făcut să zâmbim tâmp, mâncarea nu mai spun, trei sferturi din producția de untură – preferata voluntarilor – a fost acolo, pare-se că nici nu dăunează siluetelor subțiri.

Sentimente ca la festivalul ăsta găsești rar, poate numai în vise sau când smotocești un câine simpatic. Îți crește inima de când intri pe poartă, te gândești la cât de mari sunt unii oameni, la cam cât de mare e cosmosul, ești prins în mâinile călduțe ale manifestării ăsteia, care-ți dă și Sieranevada, și Asphalt Theatre, și te face să te simți cool, ca să nu zic mișto.

Mă rog, așa sunt zilele de Plai, n-am să detaliez. Primești câteva în septembrie, dar ai vrea mai multe, să se-ntindă ca iarna, pe o grămadă de luni. Dacă am calculat bine, mai sunt 300 și ceva răsărituri până la ediția viitoare. E bine. Și a nu se înțelege că am fi nerăbdatori.

 

Ada S.


O poveste cu un tren
A zis odată un înțelept sau un băiat tare isteț, uite că nu mai știu care, precum că ar exista cu adevărat un tren al vieții în continuă mișcare, uneori mai oprește, unii urcă, alții coboară sau alții pierd plecarea. Stau un pic și cuget și bag sama că filozofu’ a avut mare dreptate, ba mai mult constat că fiecare muritor ajunge la trenu’ cu pricina într-un fel sau altul până când ajunge la stația numită /terminus/.
Caut clădirea cu nr.5 din spatele bisericii de pe Treboniu Laurean, găsesc două case cu același număr, trebuie totuși s-o aleg pe cea în care ne așteaptă dl. Sebastian, teacherul care ne va ajuta să descifrăm și să-nțelegem limba faimosului William, evident părintele lui Hamlet, a lui Romeo și a Julitetei.
Am intrat în grupul în care toți se cunosc și constat din prima că numai tineretu-i interesat de limba lui Will. Până să vină dl. Sebastian sunt pus la curent de tinerele mame cu situația din grădinițe și din școlile primare. Stau și ciulesc. Aud de educatoare scârboase, învâțătoare netrebnice și alte câteva delicatesuri. Oricum îmi prinde bine să mai aflu și eu de la sursă care-i starea națiunii mai ales c-am lipsit din urbe o bună bucată de vreme.
Se fac prezentările protocolare din care rețin câteva nume dar nu mai știu exact cui să le atribui.
-Dali, tell me about...said teacher Sebastian. Aha, îmi zic eu, băiatul ăsta poreclit Dali poate fi pictor după alură. Îmi cam place să ghicesc așa uneori cam ce-ar purta un individ după mască. Aflu un pic mai târziu că m-am înșelat. Dali e toată ziua Dalibor !
Totuși pictorul nu lipsește. Sebastian ne descoase și ne pune să ne etalăm, să mai dăm din casă dar in english. Pictorul sau mai degrabă pictorița este tânăra colegă din dreapta mea în persoana Romeliei. Talentată și modestă. Mai aflăm că Marinela este spaima baștanilor, șefi de mari magazine comerciale,  ea fiind de partea consumatorilor pe care-i protejează de abuzurile baștanilor. Știe povești frumoase trăite pe viu chiar peste ocean pe undeva prin Georgia.
Mary are un copilaș căruia acum îi dau dinții așa că are distracție pe măsură.
Paul, un băiat optimist și vivace, are capul plin de fluturi și visează noaptea cu America. Sper să ajungă pe-acolo și să-i treacă.
D-na Grațiana are amintiri din Italia nu întotdeauna frumoase, frații noștri latini ne cam seamănă, unii zic c-ar fi un fel de Românie unde n-a apucat comunismul. Doamna e farmacistă, știe cum stă treaba cu e-urile din produsele alimentare și ne spune de ce să ne ferim.
Să vezi și să nu crezi. Alina în tinerețe, adică mai acu’ câțiva ani , a jucat fotbal de performanță! Cred că n-aș fi fost un bun psiholog. N-aș fi ghicit ce-i după mască.
Dar să revin la tren. În același tren am urcat într-o haltă împreună cu personagiile de care-am făcut vorbire, am călătorit confortabil și plăcut timp de câteva luni, poate cu trenul vieții. Undeva eu am coborât. Îi voi mai găsi cândva, undeva într-o altă haltă?!

 

Tiberiu M., pensionar


Un loc nu prea cunoscut de oameni în Timișoara, este zona Freidorf. Când spui numele acestui cartier oamenii știu că este undeva la marginea orașului și nu pare foarte interesant. Într-un fel și-a pierdut farmecul de pe vremuri, iar oamenii nu sunt interesați să reînvie acest farmec. Totuși, pista de biciclete nou construită pe malurile Begăi mă face să îmi placă mai mult zona mea. O plimbare pe mal până la Utvin te umple de liniște și te simți înconjurat de natură. Dintr-o dată parcă nu mai este așa de rău să stai la marginea orașului, iar oamenii din centrul orașului agitat râvnesc la liniștea de aici.

Pentru mine se transformă într-un loc magic pe zi ce trece.

 

Ramona C., studentă


În anul 4, la proiectul de restaurare am avut de studiat Turnul de Apă din Iosefin. La predarea fazei de analiză urbanistică, asistentul care ne evalua ne-a zis că ar fi fost interesant să găsim câteva puncte din oraş în care turnul e vizibil ca reper. Noi toţi, cu musca pe căciulă, am răspuns în cor: "Da’ nu se vede de niciunde...". N-am apucat să zic până la capăt că mi-au alunecat ochii afară pe geamul atelierului şi l-am văzut cum se uită la mine: TURNUL!

Din momentul acela, a început să mă bântuie. Îl vedeam de peste tot: de acasă, pe stradă, din tren, pe drum spre birou, de pe balconul prietenilor pe care-i vizitam. Mi-era ciudă şi mă simţeam vinovată că nu l-am observat până atunci.

Într-o zi aveam ceva treabă pe strada Mangalia, nu ştiam unde era, aşa că am luat un taxi. Preocupată de telefon, nu am urmărit traseul, iar când mi-am terminat treaba nu mai ştiam încotro s-o apuc spre casă. Dau să sun pe cineva să se uite pe Google Maps şi să-mi zică încotro s-o iau. Ridic ochii din telefon şi-n capăt de perspectivă trona Turnul. Gata. Asta e. Ştiu unde mă aflu.

Cât despre fratele lui din Fabric... aia e o altă poveste.

 

Cristina M., arhitect


Micro-comunități dispărute I : Groapa de câini

Timp de peste 30 de ani în Timișoara a existat Groapa de câini: în parcul Rozelor, lângă terenurile de tenis, pe un fost teren de atletism nefolosit.

Acolo se adunau zilnic, indiferent de anotimp sau condiții meteo, de ani de zile,  câteva zeci de oameni cu patrupedele lor.

În timp s-a creat o comunitate, s-au legat prietenii...se spune că s-au întâmplat și căsătorii între cei care s-au cunoscut acolo.

În aprilie 2014, un lacăt mare a apărut pe ușă, însoțit de inscripția: ACCESUL STRICT INTERZIS PERSOANELOR STRĂINE!

Cine sunt străinii? Cei care veneau acolo, zi de zi, de ani de zile?….sau nişte funcţionari dintr-un birou care au decis închiderea Gropii?  

Orașul trebuie sa fie înclusiv, accesibil tuturor categoriilor și grupurilor sociale. Cu cât este mai diversă țesătura socială din care este alcătuit, Orașul este mai bogat.

Cu pierderea fiecărui sub-grup sau micro-comunități componente, Orașul este mai sărac...

 

Victor P., arhitect


Sinagoga Cetate. 8 octombrie. Art Encounters. Trăiesc experiența instalației de sunet a Ioanei Nemeș.

Goală, rece, clădirea te pătrunde cu aerul ei interogativ, în perfect acord cu întrebările pe care şi le pune Ioana în interviul ce şi-l înscenează. Viaţa noastră zilnică: ce suntem, ce dorim să fim, cum e zidul asta care ne limitează... Stau într-o bancă în spate şi mă las purtată de întrebările Ioanei Nemeş spre propriile mele întrebări. Ce fac, ce vreau, încotro pot să mă îndrept, cât îmi mai rămâne din vise, ce se mai poate salva din ce ne-am dori să fim. Ioana voia o cameră albă de spital, cu fereastra spre copacul cel verde. Le-a mai avut atât de scurtă vreme... 32 de ani. Desena tocmai o inimă scindată când inima ei s-a scindat...
A tot dat formă viselor, a croşetat speranţe, a împletit dorinţe... Zidul, tot acolo. Limită de care vise, speranţe, dorinţe se lovesc fără ecou. Tăcerea, ca un zid.
Aerul sinagogii te pătrunde - rece, străin, pe când Ioana îşi declamă visul de linişte şi împăcare.Tăcerea ei, atât de aproape....

 Înapoi la Sinagogă.
Spaţiul este extraordinar de potrivit pentru instalaţia Ioanei Nemeş. Un spaţiu ce-şi trăieşte propria sa viaţă, cu o puternică memorie, ce te încarcă cu greutatea unui timp greu, se alătură vocii Ioanei ce se auto-interoghează, căutându-şi resorturile ce-i generează arta.
“Think of those ideas that were never written on paper...and, thus, are lost.”

A scoate din straturile uitării gânduri ce te-au bântuit, idei pe care le-ai pierdut, în atmosfera clădirii bântuite de alte gânduri, fâlfâit de aripi, lumini filtrate abia. A aduce în faţa Peretului lucrurile tăinuite după el, într-un joc al distanţării- apropierii de centrul tău ideatic, a pune pe suprafaţa peretului desenul viselor, iluziilor care te mişcă... 
Asta e spectacolul mozaicat de Sinagogă. O tulburare ce te împresoară. Eşti acolo şi eşti departe, cu Ioana, cu tine, cu viaţa atâtora ce îşi ţin răsuflarea abia în zidurile vechiului templu. Da, mi se potriveşte spaţiul. L-am simţit cu toate inflexiunile din vocea Ioanei: interogaţii, autoscopii lucide, pătrundere tăioasă într-un sine scindat între eu şi altul.

 

Sorina J., filolog


Cinema Parc era la doi pași de casa părintească. De fapt, era adevărata mea casă. La 6 ani, vedeam aici și două filme pe zi. Parc era bona mea, sursa mea de magie și povești de ‘noapte bună’. Vedeam filme sovietice, indiene, Supermen, orice, tot! La Piedone se zguduia de râs sala arhiplină. Lumea uita de foame, de Ceaușescu și de scaunele incomode. Am retrăit recent senzația la comedia Două Lozuri, la Timis (ultimul cinematograf funcțional, din13 cate a avut orașul in anii '80). Aplauze dupa replici, hohote molipsitoare si aerul care vibra. Nu se compară cu vizionarea de acasă. La Cinematograf am învățat ce înseamnă să împărtășești o experiență cu ceilalți. Am alergat toată viața după fericirea asta.

 

Lucian M.


Lucrând într-un birou de arhitectură situat în centrul istoric am avut, vreme de 3 ani, ocazia să urmăresc zi de zi evoluția aceluiași șantier. Dintre toate schimbările pozitive aduse spațiului public prin proiectul de reabilitare a centrului istoric, cea care m-a frapat a fost amenajarea Pieței Sfântul Gheorghe. Înainte de a începe reabilitarea această piață era un simplu buzunar rezidual care suprapunea o parcare, un spațiu verde intangibil pietonilor, un post trafo și statuia Sfântului Gheorghe. Astăzi în piața asta au loc, printre altele, piese de teatru la care opresc/ încetinesc chiar și vatmanii cu ale lor tramvaie care petrec latura nordică a pieței. Comunitatea locală a câștigat un spațiu valoros de interacțiune, ceea ce nu poate decât să ne bucure.

 

Roxana P., arhitect


În locul clădirii Facultății de Construcții și Arhitectură era un teren viran în anii '60 pe care se găsea bojeduca bătrânei ce vindea semințe studenților care mergeau la meci la stadionul Știința. Exista doar clădirea INCERC-ului și cea a actualelor catedre de Metal, Drumuri și Fundații. Blocurile de la nr.2,4 etc se construiseră dar, cu toată urbanizarea dramatică, încă se tăia și pârlea porcul între blocuri. Prin '64 a trecut prin zonă și Dej cu Maurer, stând în picioare într-o limuzină americană. Către Bega se construia clădirea Universității iar în preajma ei, în locul actualului bulevard Pârvan, era un drum de pământ înconjurat de plantații de porumb. 

 

Vlad G., arhitect


În fața casei prințului, de pe strada care-i poartă numele, nu se mai adună nimeni. Toţi sunt în fata Palatului Dicasterial. E ultima noapte de aşteptare. Încordarea era mare, simţeai cum privirile mulţimii scrijelesc tencuiala faţadei.

Vocea toboşarului Cetăţii tulbură poporul în timp ce deschidea grilajul Porţii. Să faceţi loc! Apoi, sare dintr-un pas, pe colţul toaletei din faţă. După ce îşi recapătă echilibrul îşi drege vocea şi rosteşte cu glas tare: Hotărârea rămâne defintivă. Să fie alungaţi toţi povestitorii, toţi scriitorii şi toţi arhitecţii din Oraş, pentru că au îndraznit să critice pe cei din Marele Consiliu. Timişoara nu are nevoie de ei. Sa fie duşi dincolo de ziduri şi însemnaţi cu creioane chimice, pentru ca oricine să-i recunoască. Mulţimea a început să se agite. Nu se poate, aşa ceva! Se aude glasul bătrânului arhitect Jalea, care din locul unde sta, nu-l prea vedea pe toboşar, trimisul judelui. Se auzeau doar papucii bătrânului şi bastonul ce se lovea de asfalt şi paşii celor ce îi făceau loc. Venea, încet spre toaletă. Cum a ajuns şi-a ridicat privirea spunând: Toţi cei alungaţi s-au născut în văzul lumii. Nimeni până acum, nu şi-a făcut vreme să le socotească munca şi nopţile nedormite a celor ce au ridicat Timişoara?! Mărturiile povestitorilor şi a celor ce scriu ne păstrează vie munca tagmei noastre de secole. Tristeţea ce mă încearcă nu e legată de prezentul trist, ci mândria care îi încercă, pe ceicare au Cheia Oraşului. Ei cred că stăpânesc speranţele, bucuriile şi îndoielile noastre?! Vă înşelaţi! Pentru că tot ceea ce faceţi este un semn, că toate au început şi un sfârşit.

După aceste vorbe spuse de bătrânul arhitect, Piața Tepeș Vodă s-a umplut de cerneală, creioane și pixuri frânte.

 

Ilie S., președinte Asociația Culturală Salvați Patrimoniul Timișoarei


Parcurgeam strada Gojdu, ajungeam la Bega, pe splaiul numit Tudor Vladimirescu.

Treceam peste un pod de fier pe celălalt mal unde spaliul se numea Müller Guttenbrun şi ne îndreptam voiniceşte în josul Begăi, spre Freidorf. În dreapta noastră era gara şi se auzeau trenurile venind dinspre Jimbolia sau îndreptându-se spre acel oraş de frontieră. Şuieratul locomotivelor răsuna deasupra locurilor ce deveneau tot mai puţin umblate. Străzile erau tot mai rare, casele puţine. Ici şi colo erau grădini, ateliere, coşuri ale unor făbricuţe mărunte.

 

Valeria Dr. P., Un roman familial, Liana Maria Gomboșiu


La piaţă în Iosefin. Miroase grozav a pătrunjel de-a lungul străzii care dă în Preyer. Şvăboaicele înfoiate se miră larg: nu iei tot untul pe frunză de brustur? Sunt paie şi cai la capătul pieţei şi scaune de lemn cu schelet metalic în scuarul din mijloc. Magazine multe şi mărunte. Ori urci, ori cobori. Toate au copertine cu dungi colorate, urnite din greu cu rotiţe de fier.

 

Dana C.P., filolog


Acum se făceau vizite şi se asculta muzică la magnetofon. În locul fugitului peste gard la Fabrica Timiş – cititul în grădină, pe pătură, printre straturile de părădaisă şi vinete. Pe Fagului, toamna târziu, Maica şedea pe trepte, cu şorţ alb scrobit şi ţinea în braţe o gâscă pe care o îndopa cu nuci. Pe Cluj, gâsca şi treptele au dispărut. Dar lângă şupa de lemne cea mare, din dreapta, dinspre Păunescu, au apărut găinile – un hobby pe care l-am mai prins şi eu...

 

Dana C.P., filolog


Noi am făcut tenis vara. Eu n-am vrut, dar totuși a trebuit. Nici nu mi-a venit în gând să spun că mie nu-mi place. Sora mea a jucat foarte bine, dar eu am căzut de foarte multe ori și nu mi-a plăcut deloc. (Unde se făcea asta?) La Regata.(Lângă parcul Rozelor?) Da. Acolo era iarna gheață făcută și ne-am dus la patinoar. Și pian a trebuit să facem. Eu n-am vrut. Și când părinții au avut ziua de naștere sau de căsnicie, noi am deschis încet ușa de la dormitorul lor și am cântat la pian, fiecare o piesă, și asta a fost bucuria lor.

 

Magdalena C. 


După ce Ladea s-a reîntors la Cluj, împreună cu școala de Belle Arte, găzduită o vreme de Timișoara și transformată ulterior într-un Institut de Arte Plastice, și-a ales pentru atelier o clădire din parcul orașului. Au trecut de atunci mulți ani, eram student, dar țin totuși minte o dimineață, să fi fost în mai sau iunie 1948, când am trecut pe la el. L-am găsit lucrând la un mulaj de ghips. M-a privit zâmbind șiret – avea un fel de șiretenie nevinovată, ingenuă – și m-a întrebat: “Ia să văd dacă ghicești cine e ăsta!” M-am apropiatde postament. Opera era departe de a fi terminată, dar nu mi-a fost greu să recunosc trăsăturile profesorului meu de Filosofia culturii. “E Blaga!” am exclamat. “Da, e Blaga!” a confirmat mulțumit Ladea, apoi a declarat:”E un model desăvârșit. Poate sta ore întregi fără să se miște și fără să scoată o vorbă.”

 

Traian Liviu B., 


 

Corso funcționa între anumite ore, cu o anumită populație, cu un anumit tip de plimbare, de conversație. Acolo se înfiripau idilele și tot acolo se cristalizau, adică te întâlneai mai mult, comunicarea devenea din ce în ce mai ramificată...Era extraordinar. Dar pe atunci Timișoara era un oraș cu aproximativ nouăzeci și șase de mii de locuitori, la recensământul din 1930...Deci erau în jur de o sută de mii și toată lumea cunoștea pe toată lumea. Nu era o problemă. Veneam acasă și spuneau:”Tu astăzi unde ai fost?...Că am auzit că ai fost pe strada cutare, în Iosefin, pe strada cutare...”.

 

Mihai Ș. 


Când eram la liceu ne întâlneam acasă. Aşa ne-au învăţat profesorii: să ne cunoaştem, să facem jururi – „ceaiuri dansante”. Ne spuneau aşa: „Faceţi la fiecare în câte o săptămână: săptămâna aceasta la tine, Marie-Jeanne, săptămâna cealaltă la altcineva.. Faceţi nişte prăjiturele, celălalt face nişte ceai... Vă cunoaşteţi şi vă petreceţi frumos timpul împreună.” Era foarte frumos! Nu că nu eram noi zburdalnici, ar fi şi culmea ca tinereţea să nu fie cu ceva fumuri în cap! Mai trăgeam şi câte o ţigară ascunşi după colţul şcolii... Nu numai copiii de astăzi fac chestii din acestea. Poate e bine să le cunoşti, să treci de ele şi să înţelegi ce trebuie să înţelegi.

 

Marie-Jeanne B., inginer constructor, Interviu realizat de Simona Branc la Timişoara


Pe ploaie, pe vânt, pe orice! Treceam pe Corso, pe la Lloyd, Palace și, câteodată se lăsa bariera și trebuia să aștepți până trece trenul. Traseul plimbării era: din Piașa Sfântul Gheorghe de-a lungul Corso-ului și până în piața din Iosefin, până în capăt unde începe Preyer, spre Freidorf. Sau mergeam prin Cetate, pe câmp afară, până înspre cimitire și înapoi, sau treceam sub viaduct și mergeam de-a lungul liniei ferate până aproape de gara Fabric și înapoi. Altădată mergeam de-a lungul Begheului, pe aleea faimoasă cu salcâmi. Pentru că există un poet maghiar care a cântat orașul ca "orașul salcâmilor". De-a lungul Begăi erau nenumărați salcâmi și primăvara era un parfum înnebunitor.

 

M.S. 


Prima știre despre Catedrală am avut-o la vârsta de opt ani (1936) când, trecând prin apropierea șantierului proaspăt deschis, am remarcat zgomotul sonetelor care băteau în sol, săptămâni în șir, cei aproape 1200 de piloți din beton armat. Așa s-a constituit fundația masivei construcții ridicate pe un teren cândva mlăștinos. Apoi, ca elev la liceu, treceam des prin apropierea șantierului și înregistram cu satisfacție orice progres în ridicarea zidurilor sale.

 

Traian Constantin N. 


Așa am trăit noi la Timișoara, cum s-a trăit în orașele mari din lume: Viena sau Budapesta. Nu ca la București. Bucureștiul era cu totul altfel. Viața era mai mondenă. La Timișoara viața era simplă, dar cu stil. Totul avea stil. Și oamenii “mici” aveau stil. De exemplu, a murit bucătăreasa noastră, Anuș era numele ei. Când a murit, mama mea s-a dus, naturalmente, la înmormântarea ei. Totul era o familie. Când s-a făcut pom de Crăciun, s-a făcut în camera angajaților.

 

Magdalena C


Da, sărbătorile. îmi amintesc în special Paștele...Piața Unirii, care diferă totuși de cea de acuma, dobândea atunci, de Paște, o înfățișare și un farmec aparte...Vreau, însă, să spun că eu am cunoscut Piața Unirii când avolo aveau loc târguri, era chiar piață și, în anumite zile, cred că marțea, dacă nu greșesc, și joia, erau un fel de târguri când veneau, din satale din jur, țărani cu căruțe, cu marfă, cu diverse alimente, se vindea...Era un târg care, vrând nevrând, îmi amintea, în fine, mai târziu, când am citit Slavici, îmi amintea de acea lume din Mara. Pentru că așa era.

 

Eugen B.


Tata avea o bibliotecă frumoasă. O bibliostecă de vreo cinci-șase sute de cărți, literatură română pe care el și-o comanda de la București înainte de 1918, pe urmă o găsea în librării. Nu era o problemă la Timișoara. Exista o librărie “Cartea Românească”, care era nou înființată, pe strada aia îngustă, între Piața Sfântul Gheorghe și Piața Libertății. Exista o librărie veche “Moraveț”…Și mai era o librărie, “Globul”, a unui român, unde tata îmi deschisese un credit. Eu mă duceam acolo și ce noutăți erau și mă interesau, luam. Și mi-am constituit ulterior și la Timișoara o bibliotecă a mea.

 

Mihai Ș.


Uniformele erau obligatorii. Erau dintr-un material lucios, negru, de bumbac, clot, așa îi zicea, care acum n-am mai auzit să fie. Era cu guleraș alb, mare, cu un nasture negru aici, pe ambele părți avea butoniere și se prindea într-un nasture. Lungimea era obligatorie, mi se pare 30 cm de la pământ, ca să nu se vadă picioarele. La notre dame era o uniformă mai elegantă. Era de stofă bleumarin cu fustă plisată și o cazacă din același material cu un guleraș albastru deschis, tot de stofă. Astea erau uniformele obligatorii. Și la operă era obligatorie fusta bleumarin și bluza albă, asta era ținuta de spectacole.

 

Doina A.


Am aflat de istoria oraşului mai mult dialogând cu oamenii. De exemplu, fabrica în care am lucrat eu pe Gheorghe Doja era condusă de un director maghiar, care era tâmplar cu cinci clase primare şi cu o şcoală profesională. Însă era un organizator extraordinar. Era o curăţenie în fabrica noastră... deşi era legată de industria chimică unde se lucrează cu seu, cu lacuri, uleiuri... Ei, în fabrica noastră se putea circula în pantofi de lac, nu era pic de noroi.

 

Ioan B., Interviu realizat de Onică Adrian la Timişoara,


Pe colțul dintre Tigrului și Bușteni era Asociația Tineretului Maghiar. Era mai mult locul tinerilor bărbați, băieți. Locuia acolo o pereche, soț și soție și ei aveau grijă de tot, făceau și curat...Tot timpul era poarta deaschisă și absolut oricând era cineva. Când nu aveam ce face mergeam acolo și știam că găsesc pe cineva cunoscut...Era un ring de dans foarte mare și se țineau seri de dans foarte des. Se putea merge în timpul săptămânii seara la șah, cărți, biliard, remi. Era radio...tot ce doreai.

 

Sipos P.


Strada Ecaterina Teodoroiu și astăzi poartă acest nume, Tandlerei. Știți ce e aceea Tandlerei? Vechituri, stradă de vechituri. Fiindcă toate mobilele vechi le găseai acolo. Îți trebuia ceva, un dulap, te duceai acolo. Actualmente îi zice...e unde-i biserica sârbească imediat la stânga. Perpendicular pe biserică. Acolo a fost biserica spaniolă. În strada Ion Creangă a fost biserica ortodoxă din Fabric, cu rabinii lor și comunitatea lor specifică.

 

Oscar S.


Ce nu apare în catalogul meu de până acum e statul după-amiezele în ceasornicăria Ora exactă srl de pe strada Claude Florimond Mercy (pronunțat de timiloreni “Merți”, cu accentul pe e). Acolo, timpul pare încremenit prin anii ’60, deși fiecare orologiu bate cuminte pe limba lui...Alaltăieri am stat mult de vorbă cu cei doi maeștri ai ticăitului și, după ce m-am încălzit la teracota maro, în aerul îmbibat de puțin fum și praf, m-a copleșit o bucurie simplă și tihnită. Aceeași pe care o încerc ori de câte ori merg prin cartierele vechi Fabric și Iosefin și - am, n-am treabă – mă strecor în câte un atelier uitat de vreme prin fundul unei curți sau în vreun subsol dărăpănat.

 

Adriana B., Memorie și diversitate culturală la Timișoara: meserii și meseriași, Smaranda Vultur, Vlad Colar, Thomas Remus Mochnacs, Gabriela Panu


Au avut ei o încercare, la un momnt dat, că nu se intră decât cu cravată și chestia asta am făcut-o și eu pe vreme aia. Mi-am pus cravată la maiou și am intrat. Palace-ul, prin anii ’60 avea o oglindă splendidă, de 3-4 metri înălțime, și, când intrai pe ușă, vedeai...și mai vedeai din chestiile vechi, din stucatură.

 

George T., Interviu realizat de Onică Roxana la Timişoara


Crișanul s-a înființat în 1924...după Crișan Nicolae. A lui a fost toată zona și atunci a parcelat-o și a vândut-o. Aici n-au fost oameni cu pământ, toți erau muncitori veniți din oraș sau din alte locuri. Fiecare și-a făcut la început o colibă și mai târziu au construit case mai mari. Pe atunci n-au fost drumuri pietruite sau asfaltate, numai noroi era. Numai vara se cumpărau lemne, când era uscat și putea intra căruța, că iarna dacă luai ți le punea jos la marginea cartierului și trebuia să le cari cu roaba sau cu sacul.

 

Sipos P.


Pot să spun că cel mai mare eveniment, la Timișoara, a fost când s-a votat să fie mutate liniile de tren care treceau prin oraș. Timișoara s-a dezvoltat atunci foarte mult. Înainte, trecea trenul prin fața Catedralei. De multe ori, când veneam din Iosefin spre Cetate, a trebuit să mă opresc acolo, fiindcă trecea trenul. Lângă catedrală a fost un pod de fier.

 

Anton S.


În clasele I-IV, dacă eram cuminți și învățam bine, mergeam în vizită la fabrica de ciocolată. Așa se numea: vizită...Oamenii de acolo ne vorbeau despre utilaje și realizări, despre planuri îndeplinite și depășirea lor. Abia acum îmi amintesc toate acestea. Pentru noi era miros, gust și senzația de bine. Oricum, mergeam la fabrică, chiar dacă avea clasa rezultate bune sau nu...Vizita exista. Era un privilegiu datorat unui coleg care, culmea, nu învăța bine, dar ai cărui părinți lucrau acolo.

 

Simona H., Memorie și diversitate culturală la Timișoara: meserii și meseriași, Smaranda Vultur, Vlad Colar, Thomas Remus Mochnacs, Gabriela Panu


Trebuie să mărturisesc că, de la primul spectacol la care am asistat, sala, coridoarele, lojele, foaierele operei m-au impresionat în mod deosebit. Ceea ce se petrecea pe scenă era emoţionant, dar puternic concurat de ceea ce se petrecea în pauze. Neîndoielnic, bunica mea cunoştea absolut pe toată lumea şi trecea de la un grup la altul, se încadra perfect în atmosfera oarecum febrilă a foaierelor, era pentru mai toţi „draga noastră Valerica”, cea la a cărei memorie se putea apela cu toată încredere, cunoscătoarea unui întreg univers de cântăreţi şi de librete de operă, de arii, de ani în care se cântase ceva sau altceva la Budapesta sau la Viena.

 

Valeria Dr. P., Un roman familial, Liana Maria Gomboșiu


Înainte, unde este Bega mare și Continentalul existau niște cetăți vechi și acolo erau școli și ceva locuințe. La un moment dat au zis că trebuie demolate pentru că se adună toți șobolanii acolo. Au fost evacuați oamenii, dar și șobolanii care și-au găsit loc apoi la Operă. S-au băgat și sub scenă și între decoruri și peste tot. Și era ,,Boema” și cânta Adriana Ciuciu. În actul patru ea era pe moarte, iar ceilalți prieteni ai ei erau supărați ca ea va muri și deodată, din marginea scenei a apărut un șobolan. Lumea a înghețat. S-a dus la orchestră, apoi la sufleor. Sufleorul dădea cu partitura și l-a aruncat până la orchestră, de s-au speriat orchestranții. Cei de pe scenă, în loc să plângă, au început să râdă strașnic și stăteau cu spatele la publicși sigur că umerii li se clătinau și părea că într-adevăr ei suferă. Cea care era în piesă moartă și-a dat seama că ceva s-a întâmplat și-ntreabă: ,,De ce râdeți mă?” Ceilalți mai mult au râs. Astea sunt câteva din momentele frumoase.

 

Viorica Adriana R., regizor, Interviu realizat de Adrian Onică la Timișoara, O refugiată strașnică, Basarabeni și Bucovineni în Banat

Phoenix n-au avut dreptate.


...nu, chiar n-au avut. Chitariștii zgomotoși & fanteziști, tramvaiu’ cu calu’, minijupu’ strâns pe trup…toate astea n-au fost ceva exagerat, chiar deloc.
Uitați-vă pe geam.
Exagerate sunt lebedele, semafoarele, vapoarele, bicicletele, panseluțele, palmierii, sezonierii, amenzile, benzile, gara, parcările, traficul, pasajele, afișajele, marcajele, clădirile, muzeele, festivalurile, rățuștele, muștele, țînțarii, acvarii...reablitările, înstrăinările, bugetele...& câte & mai câte. Nu, nu toate au fost la timpul lor ceva exagerat. Să fim serioși.

 

Ovidiu M.


Unii zic Bissiger Hund, alții zic Beware of Dog

Pe vremea când eram un pic mai-nalt de-o șchioapă și apucasem să buchisesc și să leg litere îmi făcusem un obicei de-a nu ierta nici-un înscris care-mi sărea-n ochi, nume de prăvălii sau de meșteșugari ce-mi ieșeau în cale atunci când mă plimbam de mână cu mama pe străzile din oraș. După ce legam literele între ele descopeream și ce se ascunde în spatele lor. Asta se întâmpla în Josefinul meu drag pe la sfârșit de ani 40 ai secolului ce-a trecut.
Scormonesc în memorie și iată că mai găsesc vechituri de genul: Atelier de Modă- BANDU, BACH L. MATEI - Ceasornicar, CINTĂ FLOREA - Pantofar, BIRT la ȚEȚU sau Frizeria GOGOAȘĂ - Tunde părul și barba.
Lecturile care m-au fascinat au fost totuși altele. Pot zice că rare erau casele de pe Crizantemelor, ordonate frumos, una câte una și care nu aveau în spatele gardului câte-un Samurache sau Samson, personagii care să nu-și dea importanța cuvenită atunci când încercai să le calci teritoriul. Pe unii îi știam cum îi cheamă, de alții îmi era chiar frică și treceam pe trotuarul de vizavi. Plăcuțe avertizoare cam erau pe fiecare portiță, te preveneau că în spatele gardului se află un paznic de temut. Pe unele plăcuțe scria Bissiger Hund sau Harapos Kutya și iată că aici m-am împotmolit cu legatu’ literelor. Atunci au fost primele mele traduceri din limbi străine. Pe alte plăcuțe scria Câine Mușcător.
Distracția copiilor străzii era cu Lordy, câinele d-nei Stumper. Lordy parcă părtaș cu noi copiii la cele rele stătea pitit în spatele gardului și în momentul în care trecea cineva izbucnea în lătrat. Urmau exclamații de genul: Jesus Maria, Doamne păzește sau să te ia dracu de prost!
Ajuns pe malul celălalt al Atlanticului, mai precis la Naperville, voiam să văd cum e cu tăblițele. Am descoperit că unii au tăblițe pe care scrie Beware of Dog alții nu au dar au câini care se plimbă pe gazonul din fața casei. Ăștia au alte plăcuțe pe care scrie Invisible Fence. Este de fapt un gard invizibil, îngropat în pământ, un cablu electric care are corespondență cu un senzor din zgarda câinelui și care-i limitează spațiul de plimbare. Ăștia parcă-s cu un pas în fața noastră. Și mai au și alte reguli. Dacă ai un câine e bine să nu-l părăsești mai mult de două ore, sau să nu latre mai mult de cinci minute aiurea ca să nu deranjeze vecinii. Dacă ai unu în curte și n-ai plăcuță cu Beware of Dog ai pus-o. Dar iacă că Mr Percy de pe Houston Drive mi-a pus capac. Pe cutia lui poștală numită și Mail Box, cea de lângă drum, a așezat un mulaj în mărime naturală a câinelui care tocmai îl pierduse. Asta da iubire și atașament.

 

Tiberiu M., pensiona


Timișoara – oraș al florilor; oraș al curățeniei. Oraș al multiculturalității.

Schimbări – reablitatea clădirilor istorice. Curățarea canalului Bega și restabilirea vechilor stații cu oprire la Clădirea Căpitaniei. Crearea unor adăposturi pentru oamenii străzii și cantine sociale. Strângerea tuturor câinilor vagabonzi. Evidențierea clădirilor unde au locuit oameni de seamă, au avut loc evenimente deosebite (recrearea acestor evenimente prin implicarea școlilor și a actorilor de la Teatrul Național).


Privește orașul

Din punctul meu de vedere, Timișoara este cel mai frumos oraș din România și ar trebui să fie capitala țării. Când eram mica obișnuiam să mă plimb prin oraș cu bunica, care îmi povestea esența istoriei și planurile de viitor ale acestui frumos oraș. Din păcate, până în 2016 nu s-a schimbat nimic. Dar acum, Timișoara a devenit Capitala Culturală. În 2020 eu văd Timișoara vizitată de mii de străini datorită frumuseții sale.


Ăsta-i un Sarasate!

Din când în când mai răsfoiesc câte-un jurnal imaginar cu întâmplări petrecute odată de demult în care regăsesc personagii interesante care odată mi-au fost colegi, amici, sau chiar prieteni. Am deschis jurnalul pe la anul 87 sau 88, era pe vremea când împreună cu colegii de birou de la etajul 5, 6 sau 7 la număr, puneam abitir umăru’ la ce se chema pe-atunci "ridicarea agriculturii românești pe cele mai înalte culmi...bla...bla..."
Bucuria muncii în colectiv este una specială. Aveam colegi unu și unu și mi-ar părea rău să nu-i cunoașteți. Terorica era colega cu timpanele superfine care ne teroriza și nu ne lăsa să ascultăm radioul la un nivel de decibeli la care să putem auzi o știre sau muzică pe motiv că ea aude zgomote superamplificate. Această doamnă venea dimineața de acasă cu o încărcătură nervoasă aproape permanentă și asta se datora lui Sică care era soțul din dotare, un fel de Rică Venturiano, un fluturaș care mai zbura și pe la alte flori, sau a banilor de la leafă care erau întotdeauna puțini.
Tunetele și fulgerele doamnei și-au găsit paratrăsnetul în persoana colegului Vovik, un personaj de largă respirație, ceva mai tomnatic decât noi, capabil să absoarbă în juma’ de oră necazurile doamnei, ba chiar să îmblânzească scorpia. Avea stil!
- Sunt foarte supărată și nervoasă, ce știți dv. că Sică a făcut și a dres...bla...bla...Urmau tunete și fulgere. Replica bunului Vovik era cam așa: 
- Măi, ascultă la mine, pe cât ești de supărată și nervoasă pe atât ești de drăguță, să știi că semeni leit cu Pola Negri partenera de film a lui Rudolf Valentino!!
Miracolul se producea de fiecare dată. De la tunete și fulgere se trecea la bună dispoziție. Colegul Vovik deși în prag de pensie era un suflet zburdalnic și un remarcabil analist a societății feminine. A alcătuit un veritabil top al doamnelor și domnișoarelor care meritau băgate-n seamă, cele ce mișunau prin onorabila instituție numită IEELIF., le-a luat mersul la urcatul și coborâtul scărilor dintre etaje. În birou ne arăta pe viu cum urcă sau coboară doamna X sau domnișoara Z cu lux de amănunte. Avea talent și umor. Atunci când de la radioul din încăpere s-a desprins o minunată piesă muzicală cântată la vioară Vovik a exclamat. Ăstai un SARASATE!
Sigur pe el și cu emfază a pășit în afara biroului pentru recreere. În lipsa seniorului Vovik, Terorica pare ușor ofensată și zice că Vovik se dă prea mare cunoscător de artă și că ar putea face ceva urât mirositor în cultura lui în cazul că ar mai face pe marele cult. Trebuie să recunosc că nu prea auzisem de Sarasate. L-am căutat. Am aflat că se chema PABLO MELTON MARTIN DE SARASATE spaniol din sec. XIX, mare compozitor, violonist, o carieră impresionantă.
Crainicul de radio ne-a confirmat. Ați ascultat un SARASATE !

 

Tiberiu M., pensiona


Există un bar în acest oraș convenabil situat la mijlocul distanței dintre casă și lucru. Nu este un bar excepțional, contrabas pe tavan, amenajat drăguț, cafea decentă.

Într-o zi de toamnă am avut norocul să cunosc în acest bar o fată frumoasă, smart cu ochi mari și mirați.

Cel mai apropiat cuvânt care ar putea să o descrie este Lebenslang er schiicksalschatz”.

Între timp barul nu mai este la mijlocul drumului, cafeaua este un pic mai proastă, totuși uneori trec cu speranța să o revăd.

Mă întreb dacă o să revin în acest loc când clădirea o să fie demolată bulevardul mărit.

 

Z.


Am rămas foarte impresionată de schimbările din Piața Unirii și Piața Libertății , sunt născută în Timișoara și mi-am petrecut mult timp acest oraș minunat cu multe locuri frumaose și oameni deosebiți. Aici este orașul meu natal, orașul copilăriei și adolescenței mele;

Timișoara ,,te iubesc’’.

 

Felicia-Camelia M.


“Am înțeles că da, dar...” / “O să caut...worldwide, În Hong Kong au blocat autostrăzi... „ / „A bloca o stradă...când poți să blochezi o stradă!” / „Da. Ceau (răspuns la telefon)... Hai că mai caut odată și te sun.” / „Nu așa bine...” / „Un Stroh pe nemâncate...ești fericit.” / „Și tu trimiți astea la 700?” / „Pșșșșș – Hahahaha...” / „Ăla-i mai viguros – e magnetic sau e cu experiență...Hahahaha.” / „L-am studiat...” / „Pot să citesc în timp ce scrii? Simt că particip și eu...ca un “voyeur” / “Poate intri în criză de inspirație subită...” / „Ce să-ți iei de mâncare? Și așa îți investești tu banii...” / „Și dacă mă bate Natalia în fiecare zi, sau nu știu.” / „Era îmbrăcat în pelerină și în buzunar i se învârtea un șoricel alb.” / „Bine, în vamă nu...la Costinești și Mamaia da.”/

Extrase din discuțiile de la mesele lui Mokum Cafe


În drum spre lucru singurul lucru care mă inspira pe parcursul întregii zile era graffitiul, căci TIMIȘOARA nu duce lipsă de graffiti, - “Gândește Pozitiv…” de pe clădirea la răscruce de drumuri.

Ziua începe ca de obicei – aceeași rutină plictisitoare; prind în extremis tramvaiul 8 spre lucru. La răscruce clădirea nu mai e, ci doar ruina ei pe care se întrevede încă mesajul “Gândește Pozitiv!”. La amiază monumentul căzuse. Eu acum cum mă simt/cum gândesc?


Str.2

Capitala Europei

Timișoara va fi

Cu ai săi porumbei

Și ai săi copii.

Oameni fericiți,

Oameni înfloriți,

Oameni citiți,

Plini de zâmbete,

Plini de dragoste.

Așa mi-l amintesc,

Așa mi-l doresc,

În acest oraș pe ai mei copii

Aș vrea să-i cresc.

Acestea fiind zise

Ea povestea și-o termina

Din vinul din Bruiaj ea sorbise,

Cele zise fiind scrise.

 

Ana-Maria L.


Dimineață de octombrie mohorâtă…mă plimb prin Cetate…frunzele aurii dansează în bătaia lină a vântului…mai apoi, în preajma amiezii se împletesc cu stropii de ploaie…printre frunze și stropi, eu privesc sinagoga, care cândva era un reper…sinagoga este acum întristată de atâta uitare, o privescmai adânc și mă întristez și eu, pentru că muzica, ce răsuna cândva între zidurile sale s-a estompat…nu a dispărut de tot…vagi acorduri din R. la festivalul baroc i-au revitalizat sufletul. I-am mai găsit rostul, într-o seară, petrecută cu Maia Morgenstern dar acum este năpădită de inutilitate!?!

Eu privesc sinagoga, priviți-o și voi…dar mai ales readuceți-o la viață!

 

Carmen Ș., profesor


Șmeră felinarele prin orizonturile beate de noapte și clădiri vechi. Vântul de octombrie se ascunde în tremuratul fântănii de piatră din Piața Unirii. Eu mă ascund în străzi care-și tac poveștile, atât de diferite, în același mod. Stau acolo și ascult cum curge timpul și văd cum se prelinge pe fațada clădirilor. Crăpăturile lor dârdâie. Frumos. Cel mai frumos din lume.

 

Maria Dian P.


Trăim într-un oraș frumos despre care știm foarte puține lucruri, care îl face atât un Oraș European, cât și un centru cultual și plin de istorie. Aici câteva informații de puțini știute...Timișoara a fost locuită încă din antichitate, întâi de Daci apoi sub ocupație romană. Din anii 600 a trecut până în 1018 prin ocupații ostrogote, hune, gipide, bulgare, dupa care în secolul X sub stăpânire ungurească. La 1443 - 1447 Iancu de Hunedoara construiește Castelul Huniade care în prezent găzduiește un muzeu istoric. Din 1552 până la eliberare în anul 1716 Timișoara va fi sub stapânire turcească, după care intră sub stăpânire austro-ungară și revine României abia în 1920. Este supranumită Mica Vienă, urmare a unei bogate vieți culturale și a vestigiilor istorice din secolul XVIII. Eliberarea orașului de sub jug otoman se va petrece în 18.10.1716 când intră în cetate armata triumfală condusă de către Eugeniu de Savoya.


Prin numirea generalului de cavalerie Contele Merci, în postul de guvernator militar și civil al Banatului Timișan în anul 1716, încep activitățile de sistematizare ale orașului. O reorganizare după ce orașul a fost distrus de turci aduce după sine sosirea în Timișoara  a multor meșteri si meseriași în speță din județele Austriece care vor contribui la construirea unei noi cazarme și a multor alte fortificații și construcții ale orașului. Se construiesc în aceea perioadă, școli, spitale, reședințe civile și militare, biserici și monumente. După colonizarea din acea vreme cu coloniștii șvabi, slovaci, italieni, cehi și alții apare un fenomen de toleranță, respect reciproc, fără discriminare între aceștia și populația existentă de sârbi, români, sloveni, unguri, greci și evrei fără a creea conflicte etnice. La 1785 Timișoara numără mai puțin de 10.000 de oameni, în prezent este cel mai mare oraș din vestul țării, aproximativ 370.000 de suflete.

Timișoara este primul oraș european și al doilea la nivel mondial care a introdus în 1884 iluminatul electric stradal. Râul Bega reprezintă primul canal navigabil din România pe care în 1869 se fac primele curse de pasageri, navele fiind retrase abia în 1967. Prima fabrică de chibrituri din Banat și Ardeal este înființată în 1883 la Timișoara. În 1718 Eugeniu de Savoya înfințează prima fabrică de bere, care între anii 1900 - 1920 devine una dintre cele mai moderne din Europa. După unirea Banatului cu România în 1919 se reia firul ortodoxiei astfel că în 1946 se sfințește Catedrala Mitropolitană, în prezența Regelui Mihai. După căderea comunismului în 1989 orașul cunoaște o dezvoltare rapidă, devine un oraș cosmopolit, ceea ce îi aduce și nominalizare ca și Capitală Culturală Europeană.


Catedrala Mitropolitană, construită între anii 1936-1940 este cel mai important edificiu religios dinTimișoara - acesta este orașul meu natal, care se află în Banat. Aici sunt multe lucruri deosebite, însă această localitate are și defectele ei. Părinții și bunicii mei își amintesc acest oraș, ca fiind unul cu multe fabrici și fiind simplu, în sensul că nu este foarte deosebit. Totuși, eu mi-l imaginez ca fiind o minunată Capitală Culturală Europeană în anul 2021, cu multe flori și fântâni arteziene, fără deșeuri pe jos  și cu cele mai moderne tramvaie. De asemenea, îmi doresc șă îmi imaginez cum ar trebui să fim noi, locuitorii, draguți și respectuoși cu cei din jurul nostru, dar mai ales cu turiștii pentru a face o impresie bună față de aceștia. Concluzia mea este că acest oraș, Timișoara merită o schimbare în ceea ce privește infrastructura și voi spera în continuare la ce e mai bun pentru el.

 

Lucaciu I.


Nu am avut niciodată o strategie prea bună pentru proiectele scurte; în anii mici, când făceam planșe faine, pentru că aveam impresia că trebuie să "ia ochiul", aflam că i-a interesat asta prea puțin și conta spațiul. Mai târziu, când credeam că am înțeles ce trebuie să fac, le picam, alături de mai mult de jumătate din colegi, pentru că am realizat greșit ceva detaliu la parcare. Toate astea, în timp ce îmi plăcea foarte mult ce fac și aveam proiecte faine în timpul anului. Și mai târziu mi-am dat seama că nu prea contează. Atâta timp cât pasiunea pentru arhitectură și dorința de a face mai bine sunt acolo, chiar dacă ai luat 4 sau 9 - evaluarea proiectului scurt nu ar trebui să ne afecteze atâta de tare: în fond e o chestie subiectivă căreia de cele mai multe ori i se acordă puțină atenție.

O poveste pentru F.A.U.T.


Pentru a putea scrie o poveste trebuie să îmi amintesc de vremurile când totul părea mult mai simplu decât acum. În urmă cu aproximativ 30 de ani în România orașele erau aproape egale, acum diferența o fac oamenii și primarii, cărora mai mult sau mai puțin le pasă de cei din jur și de viitorul copiilor noștri. Nu știu dacă mi se pare, dar în ultima vreme Timișoara începe sa prindă un contur frumos. Sper ca titlul de Capitală Culturală Europeană ne va oferi un elan neașteptat!


O poveste de pe strada Mangalia. Minge cu șiret .

Un ciorap ,,patent,, de damă umplut bine cu rumeguș până se face rotund ca o bilă, cu marginile cusute ca să nu iese rumegușul, era prima minge pe care am prins-o pe maidanul din fața casei . Când a apărut mingea de gumă, faptul a fost pentru noi copiii un salt în altă lume. Mingea cea adevărată făcută din petice din piele cusute una lângă alta, nu văzusem decât la Stadionul CFR-ului la un meci. Cam pe când am făcut 12 ani am căpătat o minge adevărată cu șiret ca aia de la CFR. Bucuria n-a durat prea mult. După câteva luni de joacă pe maidan a venit și ceasu’ rău. Mingea mea cu șiret ajunge tocmai între roțile duble din spatele camionului Molotov al soldaților ruși (sovietici). Camionul chiar dădea cu spatele. Se întâmpla prin anul 1952-1953.

 

Tiberiu M., pensiona


Arhipelagul Palmișoara se întrezare la orizont.  Arborii de cauciuc degajă un miros dens în perioada crepusculară de înflorire. Printre insulele Arhipelagului Palmișoara ici colo câte o pistă de triciclete. Într-un colț plutește o flotă de vaporașe abandonate unde s-a refugiat o colonie de robulomoci foarte zgomotoși, atât de enervanți încât nici măcar nevertebratele nu îi mai suportă.

Geologii ajunși aici, spun că doar încă o revoluție mai poate schimba climatul pe arhipelag.

Toată lumea e în așteptare… 


Să curgă berea pe BEGA.

Timișoara este orașul in care te spargi cel mai tare și in care n-ai bani să mergi la toate party-urile.


Deci...Vreți să știți despre Timișoara? Vreți să aflați cât de prietenoși sunt oamenii? Cât de bună este viața socială? Cum oamenii bătrâni nu sunt morocănoși?

Din păcate nu vă scriu despre asta, nu că ar fi de folos...Dar motivul pentru care vă scriu "povestea mea" este să vă prezint Timișoara când este învăluită în întuneric, atunci când luna prinde stăpânire pe cer. Povestea mea are loc atunci când orașul este așa liniștit încât poți auzi sunetul canalului Bega curgând! În jurul orei 00:00, orașul prinde viață, dar nu în sensul social, ci în sensul propriu în care simți orașul în sine ca o entitate proprie. Doar noaptea te poți plimba și simți că orașul se plimbă cu tine.


Privesc Timișoara interbelică și mi-l imaginez copil pe Ioan Holender...copilărea, fără îngrijorări, în inima Timișoarei, într-o casă atât de frumoasă că-ți oprea privirea, undeva în preajma Operei și nu departe de sinagoga din Cetate...se bucura atunci, în liniște, de o copilărie îmbelșugată...Îl revăd apoi, adolescent plin de avânt și student la politehnică, pasionat de muzică, plimbându-se adesea pe Corso...și deodată dispare...dar, din fericire, de ani buni, după ce a peregrinat prin toată lumea, se întoarce adesea la Timișoara, pentru că doar aici se simte acasă și poate privi din nou, prin amintiri, frumusețea tinereții și atunci Timișoara este cel mai frumos oraș din lume, este orașul ce i-a găzduit în 2011 o minunată gală... această Timișoară este cu mult mai elegantă astăzi, de vreme ce pe Corso se plimbă iar domnul Holender...privindu-l, îl identific cu Timișoara, și simt și văd cum îi întărește faima!!!

 

Carmen Ș., profeso


Trurly, un menestrel neîntrecut.

Pot zice că a dat peste mine norocu să am în preajmă un poet și-un muzicant, evident ambulant, pasărea zglobie cu cioc galben, gureșă în felul ei, solistă neîntrecută în concertele pe care le-ascult aproape zilnic.
Nu mi-a fost ușor să-i găsesc un nume care să i se potrivească așa că după lungi frământări și incertitudini am botezat-o TRURLY.

Deși scumpă la vedere prietena mea Trurly face tot posibilul să fie băgată-n samă prin trilurile ei inconfundabile eclipsând de departe concertele vrăbiilor și ale guguștiucilor. Uneori îmi aduce aminte de lirismul talentatei Paula Seling, cea neîntrecută în interpretarea frumoaselor versuri în care o ruga pe Trurly să-i dea inima întrucât i-a șoptit o viorea. Totuși de ce mi-e dragă Trurly ?

Păi cum iarna nu-i ca vara, nici aglomerarea asta urbană numită Timișoara nu-i o poiană fermecată. Uneori din senin se stârnește câte-un vacarm. Ba mașina salvării zisă astăzi ambulanță piuie în fugă la vreun accident, ori pompierii dau năvală să stingă vreun foc mare. Alteori polițaii aleargă în trombă să prindă niscai infractori ceea ce face ca nivelul decibelilor să urce deranjant. La toată tevatura asta din Calea Șagului lumea-i zice poluare fonică.
Pe deasupra nici buldozerele care demolează Deramatina nu se lasă mai prejos, ore întregi auzi un zgomot sacadat, un fel de ciocănitoare mecanică neobrăzată care te agasează de-ți vine să-ți pui dopuri în urechi.

După o remiză de vacarm apare Turdus Merula alias Trurly și mă salvează, mă asigură să nu mă impacientez că-i pregătită de-un mic recital. Și se pune pe cântat !
Adio claxoane și sirene țipătoare! Stai un pic pasăre frumoasă să mă-nbrac de concert, așa mi-am pus și papionu ! Ce aud ? Armonie și clasă ! Mulțumesc frumos !

 

Tiberiu M., pensionar


Arhitectura visului

 

Doar în orașul meu de câmpie

Timpul curge ca mierea tăcut

Cât elitrele zilei adie

Sonuri calme de alt început

 

E caldă vatra meleagului meu

Cu oameni privind către sine

Când zorii vin pe respirări de zeu

Prin pustă trec ecouri line

 

Chiar dacă cetatea noastră din șes

Nu are coline romane

Spre inimi ne urcă cel mai ades

Un rug de solare blazoane

 

Pe aur alb e urbea zidită

Ca un far nesupus dar blajin

El duce povestea-n ispită

Pentru cei care sunt și ce vin

 

N. Roșianu, scriitor


Primul contact cu Timişoara a avut loc în aeroportul Traian Vuia.

În primul rând am dat nas în nas cu taximetriştii care te luau cu ‘’Hai că te duc eu şefu’!’’.

În al doilea rând am făcut cunoştiinţă cu aproximativ 13 gropi. Ce să zic - simpatice (Not!).

În al treilea rând…noroc cu bănăţenii că fac o pleşkăviţă sârbeasca bună.                          Doamne-ajută!

 

Laura


Iubitul meu a stat o vreme în Freidorf, într-o garsonieră. E de fapt un cătun cu blocuri în mijlocul satului cu case. După ora 22 e foarte greu de găsit un taxi. Singurele momente când oamenii se adună și se văd între ei este iarna, când ninge mult și se iese la deszăpezit mașinile. Vara, am mers de câteva ori de-a lungul Begăi, până la Utvin și apoi cu bicicleta până la Sânmihaiu Român. Paradoxal, nu am avut însă niciodată curaj să merg pe jos sau cu bicicleta între Freidorf și "oraș". Mă întreb de ce oare.

 

Dora M.


Experienţa ‘’Timișoara’’ a început acum aproape patru ani. Am vizitat orașul o singură dată și în nici o lună, mă mutam permanent aici. Cunoașteam o singură persoană, cel pe care începeam să îl iubesc. În scurt timp am făcut cunoștinţă cu o sumedenie de oameni care m-au făcut să mă simt aici ca acasă. Pentru mine Timișoara este o alegere. Am ales să locuiesc aici, am ales oamenii, spiritual și viaţa de aici.


Timișoara este un oraș frumos, chiar dacă acum are semafoare la fiecare pas. Totuși, e frumos. Avem parcuri, avem o grămadă de librării și multe activități. Îmi iubesc orașul!

 

G.


Orașul meu cu albe flori din piatră

În ploi de soare zi de zi scăldat

Mai tânăr ca oricând pe vechea vatră

Cu brațele iubirii înălțat.

 

Orașul meu etern ca o poveste,

Mereu îți simt în piept suflarea ta,

Destinul meu, destinul tău ne este

CU TINE TOATĂ LUMEA MEA!


Poveste, deci?!

Timișoara, orașul oportunităților de dezvoltare personală. În anul 2011 am fost selectat ca membru în Consiliul Local al Tinerilor. Am fost votat ca președinte al Comisiei de Asistență Socială. Acum, după zeci de proiecte și delegații în interesul tinerilor, studiez Asistență Socială la U.V.T. și voi studia Regie de Film în cadrul Academiei Regale de Film UK.


Un oraș animat cu activitate intensă, mai ales seara, plin de tineri frumoși și energici. După vacanța de vară, când încep să vină studenții parcă se trezește totul dintr-o amorțeală, devenită rutina de zi cu zi. Sunt atâtea locuri frumoase despre care se pot scrie povești de neuitat trăite de fiecare dintre noi. Păstrăm vie dorința de a avea în continuare un oraș curat, frumos și plin de tineret care cu fețele lor vesele și pline de speranță, vor face lumea mai bună.


Ar fi o poveste frumoasă dacă toți am fi mai buni, iar oamenii s-ar ajuta mai mult. Dacă nu ar mai exista invidie, răutate, egoism din partea unor frustrați care probabil în copilărie nu au avut jucăria preferată sau nu au primit prăjitura când au bătut din palme. Astfel de oameni râzgăiați fac ca eu astăzi să nu am inspirație pentru a scrie o poveste frumoasă despre Timișoara.


Oraș frumos care mă inspiră. Zone frumoase, liniștite și agitate, oameni cu bun simț și cu inițiativă.


De când circul cu bicicleta în oraș, îmi îngădui să mă rătăcesc. Desigur, amicii mei îmi spun că nu am cum să mă pierd aici, și mai mult, nu am cum să nu mă obișnuiesc în acest oraș cu străzile, cu locurile, cu oamenii.  Zâmbeam încurcată și mă certam duios pentru momentele mele în care, pe bicicletă, mergeam încotro vedeam cu ochii .. și apoi mă rătăceam. Elisabetin. Iosefin. Case mari, uși mari, vechi, cu poveste. Oare ce se ascunde în spatele lor? Case cu iederă, case acoperite, lumini frumoase seara, soare blând ziua..

Cred că cel mai mult îmi place pe malul Begăi, unde, dacă privești din anumite puncte, ai impresia că ești în mijlocul naturii. Liniștea domină.

Timișoara, povestea mea cu tine este despre rătăcire intenționată, cu bicicleta. Și-mi place tare mult. Mulțumesc!

 

C.P.


Imaginează-ți șapte păndăluți plictisiți de orașul lor de pe Mureș, care într-o seară de primăvară, ieșind la o bere, într-unul dintre puținele baruri faine din Arad, se hotărăsc că s-au săturat de monotonie și că e momentul să-și îngreuneze viața, în cel mai minunat mod posibil.

Acum, imaginează-ți că acești șapte păndăluți au pus stăpânire pe o fabrică dezafectată și au început să pregătească cel mai fain festival intermedia văzut vreodată de locuitorii acestui oraș.

Mai fă un efort și imaginează-ți că festivalul a fost plin de ateliere faine, de la dans contemporan, la teatru, muzică, film, concerte, expoziții foto și așa mai departe.

Dacă reușești să-ți imaginezi asta, înseamnă că e posibil ca un oraș plictisit să prindă viață, pentru 48h în continuu și mai înseamnă și că lucrul acesta se poate întâmpla în fiecare an, de acum încolo. Dacă reușești să-ți imainezi asta, cei șapte păndăluți ar fi foarte fericiți! 


Mai demult nu voiam sub nicio formă să locuiesc în Timișoara! Mi se părea că e prea aproape de casă .. Dar cum viața se uită la cu totul alte lucruri decât capriciile fiecăruia dintre noi, am ajuns să trăiesc taman aici. Acum, Timișoara înseamnă plimbări pe malul Begăi în nopțile de vară, cafenele delicioase ascunse prin curți, drumuri cu autobusul cu muzica bubuindu-mi în urechi, bază de lansare pentru noi aventuri. Timișoara a fost pentru mine o mare și frumoasă surpriză.

 

Mălina D. 


Ca acasă nu e niciunde!

De la maternitatea Bega, la Piața Crucii, la stadionul Dan Păltinișanu, Școala Generală nr.3, Piața Traian, liceul Nicolaus Lenau, locul “Omi” și Facultatea de Medicină și Farmacie, până la calea Aradului, toate sunt acasă.

Toate cunoștiințele copilăriei se transformă aici în prieteni și pe toți îi simt acasă, aici în Timișoara.

Acasă ai voie orice, părintele – orașul – te răsfață și îți permite! 


Nu mai țin minte când mi-au atras atenția pentru prima dată. Dar știu că i-am văzut cu ochiul fotografului și mai ales cu ochiul omului care se reîndrăgostește de Timișoara, văzând-o cu adevărat parcă pentru prima dată, după o lungă absență în străinătate. 

Să fi fost femeia cu bucle bălaie, cu spice în mână, care la o privire mai atentă avea aripi de înger? (era in plin centru, cum de nu o văzusem până acum?). Să fi fost bărbatul cu profil sever și cu o toporișcă în mână, la vederea căruia am tresărit, pe o stradă tăcută de pe lângă facultatea de medicină? Să fi fost țăranca îmbrăcată în costum popular, care-și torcea fusul, așezată pe un scăunel, în drumul spre gară? Sau poate cele două femei cu coifura retro, care râdeau și dansau lascive, înconjurate de ghirlande de flori în apropiere de Piața Unirii? Sau bărbatul cu barbă creață și mustăți lungi, cu un zâmbet cam diabolic de lângă o poartă roșie din Iosefin? Femeia nudă, cu o coroană în mână, scăldată în soare cu pete de umbră, care veghea o poartă frumoasă din Fabric? Erau zeci, poate chiar sute. Femei, bărbați, dar și câini, bufnițe, cocori, grifoni, copilași bucălați, îngeri și alte personaje înaripate, misterioase și fantastice.

Cu cât umblam mai mult, cu atât descopeream mai mulți. Cu surpriza întâlnirii, cu uimirea faptului că trecusem pe lângă ei de atâtea ori fără să-i observ, cu bucuria descoperirii. Îi fotografiam și când mai treceam pe acolo îmi ridicam privirea și... îi salutam (știu, pare ciudat). Erau toate aceste figuri împietrite (basoreliefuri, sculpturi, decorații) care veghează tăcut deasupra porților sau ferestrelor, pe zidurile, coloanele sau sub acoperișurile caselor din Timișoara. Am învățat să mă uit mai des în sus când merg prin oraș. L-am numit în sinea mea „Poporul de piatră al Timișoarei” și mi-e drag să descopăr un locuitor nou sau să-i revăd pe cei vechi.

 

Claudia T., fotograf


Orașul Timișoara este un oraș mare și frumos.Cu uzine, fabrici, cartiere noi. Cu mulți ani în urmă tramvaiul era tras de cai.

În anul 1989 a venit revoluția. De la catedrală până la operă, erau mulți oameni cu lozinci și strigau: JOȘ DICTATURA, JOȘ COMUNISMU’ ,JOȘ CEAUȘESCU!

După Revoluție tot orașul s-a modernizat foarte mult.

Sunt bucuros că Timișoara a devenit un oraș cultural până în 2021.

 

Andrei B., elev


Fiind plecată o vreme din Timișoara, m-am întors cumva emoționată: nu știam cum "mă va primi" orașul. Mi-era teamă să nu mă simt străină, să găsesc prietenii răcite de distanță, să văd schimbări în peisajul urban cu care să nu fiu familiară. Abia după o lună acasă am avut curajul să mă aventurez prin centru, să văd străzile devenite recent pietonale. August l-am văzut mereu ca fiind simbolul unei Timișori lipsite de viață și cumva molatecă din cauza căldurii și a absenței oamenilor plecați prin concediu - acum această senzație a fost și mai ascuțită. 
Apoi, o zi de septembrie: un drum cu bicicleta din Bălcescu până prin Unirii, era ploios, multă frunzăraie pe Mihai Viteazul, și castanii deja înroșiți de la colțul vizavi de Mühle. Lume prin oraș, cu treburi, copii mergând la școală. O bruscă reîntoarcere la rutina zilelor școlare, cu agitație pe străzi, oameni mulți. Deodată, toată am fost un zâmbet. Bulevardul ăsta e mereu primul care mă transpune în starea de toamnă. Seara, înfofolită într-un pulovăr, biciclesc înapoi spre Bălcescu pe aceeași rută. Mai las agale piciorul să alunece de pe pedală ca să iau pe sus cele câteva frunze apărute pe marginea trotuarului. Îmi place le nebunie să fac asta.
Și apoi apare biserica din Bălcescu, capăt de perspectivă. Imaginea asta, cu cartierul meu și biserica iluminată, miros de ploaie și frigul acela încă blând de toamnă, toate astea îmi sunt atâta de dragi!
Acum mă simt din nou acasă - și e tare bine.

 

Sandra, studentă


M-am născut și am trăit în Timișoara, însă abia în momentul în care o prietenă din străinătate mi-a povestit despre Timișoara, am deschis ochii cu adevărat.

Am ajuns turist în Timișoara, am învățat să privesc, să ascult și să observ, astfel am realizat că este defapt un oraș incredibil în care ai oportunitatea să întâlnești oameni minunați. 


Orașul meu! În orașul meu îmi place cel mai mult la școală. Acolo mă văd în fiecare zi cu colegii mei, ne jucăm în fiecare pauză, iar dacă nu ne jucăm, colorăm. Doamna profesoară, Frau cum îi zicem noi, este cea mai bună din lume. La ora “De-a Arhitectura” o avem pe Garo care e foarte drăguță. Noi lucrăm la o machetă a orașului. Deci, la școală e cel mai plăcut loc al meu.

 

M-am născut și am trăit în Timișoara, însă abia în momentul în care o prietenă din străinătate mi-a povestit despre Timișoara, am deschis ochii cu adevărat.

Am ajuns turist în Timișoara, am învățat să privesc, să ascult și să observ, astfel am realizat că este defapt un oraș incredibil în care ai oportunitatea să întâlnești oameni minunați. 

 

Ema B.


Orașul acesta este frumos. Mă distrez, mă joc, vizitez. Am vizitat multe locuri din oraș care m-au fascinat foarte mult, am fost cu prietenii, cu familia... Cele mai frumoase locuri au fost, sunt și vor fi Centrul și Muzeul Banatului. Tot ce se pregătește de Crăciun și Paște este minunat, este ceva creativ și frumos. Sunt activități ingenioase și locuri de relaxare. Mie îmi place orașul meu! Dar îmi place când sunt cu prietenii mei. Ne jucăm împreună, ne plimbăm, ne relaxăm și multe altele. Fiecare loc pe care îl văd este magic, este plin de fantezie! De asta îmi place orașul meu! 


Timișoara doarme?

Acel moment când te îndrepți spre casă noaptea târziu și centrul orașului e încă împânzit de oameni. Liniștiți sau grăbiți, merg încet prin Piața Operei, chiar dacă ceasul arată ora 2:00. Surprins, încă mă întreb...Timișoara asta a noastră, doarme vreodată?

După ce ies din zona centrală și merg cu pași repezi spre casă, nu rămân singur pe stradă. Mereu cineva mă însoțește pe celălalt trotuar, fie ei oameni obosiți care se întorc de la muncă, fie ei tineri gălăgioși care se duc în club.

Când se va odihni și orașul ăsta?


Timișoara. Despre Timișoara vorbim acum. Un oraș cu istorie! Un oraș cu frunte. Oameni care s-au delăsat o bună bucată de vreme pentru că trăiau din amintiri…oraș frumos, Banat, primul oraș iluminat electric…bla bla…aiurea.

Multe orașe au luat avânt. Clujul. Mulți oameni spuneau că în Cluj se întâmplă mult mai multe evenimente. Mult mai multă acțiune, productivitate, calitate…

Timișorenii pare-se că s-au trezit. Și acum simt în străfundul organelor mele că este un oraș super meseriaș pentru că noi suntem super meseriași. Avem plai, avem flori, avem activități, avem chiar și semafoare… Și avem un viitor promițător. Pentru că Timișoara, pentru că noi.


Prima mea interacțiune cu orașul Timișoara a fost în clasa a zecea, fratele meu fiind student în anul 1. Am coborât din bus undeva la punctele cardinale și încercam să ajung în complex, așa că am întrebat un domn pe unde trebuie să merg. Eram puțin dezorientată, domnul respectiv mi-a oferit indicațiile necesare, iar mai apoi s-a oferit să mă ducă cu mașina, chiar dacă nu îi era în drum. Am fost foarte impresionată de gestul lui care mi-a oferit o primă interacțiune cu orașul foarte plăcută. Domnul acela era foarte mândru de orașul în care locuiește și se bucura de lucrurile frumoase pe care le oferă orașul, ignorând oamenii și acțiunile răutăcioase. Cred că aceasta este atitudinea corectă și că orașul trebuie privit cu alți ochi.


Povestea taurilor roșu, maro și negru… Cel roșu stătea cu fundul în sus și cu capul printre cracii din spate. Și cel maro stătea cu fața. Și cel negru stătea în față și cu capul într-o parte.

 

Tudor B., 6 ani


Orașul meu.

De ziua copilului aș vrea să merg...la Zoo. Acolo sunt multe animele. Sunt urși, iepuri, suricate și așa mai departe. Suricatele nu le-am văzut, dar cred că erau sub pietre. Aș mai vrea să merg și la mall să iau o jucărie. Sau cum ar fi să ilustrez un animal iar ei să-l aducă la viață. Așa un laborator ar fi super.

 

Iulia


Orașul Timișoara este un oraș magnific în care oamenii combină arta, frumosul și tehnologia, în care găsești o mulțime de parcuri minunate, în care oameni cu povești de viață diferite întâlnești pe malul râului Bega poți să te oprești, un peisaj fantastic ce în față acum ți se deschide, pescari pe malul apei, hidrobiciclete pline cu oameni vâslind trec în sus și-n jos. Megaând pe mal ajungi în centru. Aici ăsești clădiri din timpuri ce-au apus și tot aici ai să găsești primul stâlp pentru iluminat stradal din Europa. Dar înainte drumul să ni-l continuăm și în Piața Unirii să ajungem. Acesta e un loc unde oamenii se adună și stau și povestesc în a soarelui lumină. Iar de drumul ai să ți-l continui, seara în oraș te va învălui pe timp de noapte. La Bastion de vei ajunge, vei întâlni oameni dansând. Dar eu acum te las căci descrierea e gata. 


TIMIȘOARA – cel mai frumos oraș

Oamenii sunt extrem de binedispuși. De foarte multe ori le zâmbesc oamenilor când trec pe stradă, și aproape de fiecare dată primesc un zâmbet înapoi. Am călătorit mult prin țară și nu am primit atâtea zâmbete ca în TIMIȘOARA, niciodată. Mulți se uită ciudat sau ignoră simplul gest. Mulți sunt prea preocupați de muncă și de bani încât mulți uită să mai zâmbească. Este un mic gest care îți poate face o zi mai bună.


Timișoara, oraș împrumutat

Timișoara nu este orașul meu, doar l-am împrumutat pentru o perioadă de timp. Când l-am luat pentru  prima dată am fost terifiată. Dimensiunea lui, forfota, aglomerația...nu m-au determinat să îmi doresc să stau sau să îl păstrez... Pentru că nu mai puteam să îl returnez, cu timpul am învățat să trăiesc în el, cu el.

I-am învățat capriciile, oamenii, străzile, i-am deslușit parcurile și chiar să-i iubesc trandafirii. În schimb am primit un Om cu care mi-am construit o casă, am primit copiii. Prin ochii lor pot vedea orașul copil, să-i descopăr ascunzătorile și farmecul despre care doar alții îmi povesteau.

Timișoara nu e a mea dar sper, sper să fie a copiilor mei.

 

Nadia T.


Orașul meu

La orașul meu, cel mai mult îmi place școala. O iubesc deoarece nu primim multe teme, profesoara noastră, Frau Gabi este foarte amabilă cu noi și orele petrecute cu colegii îmi aduc multă bucurie. Pe lângă aceste lucruri, îmi place școala deoarece pot să fac arhitectură cu cea mai drăguță profesoară din lume. Clădirea, pe care eu o numesc școală este minunată. Fără ea și fără profesoarele mele, nu aș fi știut nimic.

Iubesc școala!

 

Antonia Sandra S.


Am locuit în aceeași zonă, mai exact pe strada Cugir, timp de 18 ani. Toți anii importanți din viața mea, anii copilăriei și adolescenței i-am pierdut pe străduța din fața blocului. O străduță liniștită, plină cu copii ziua, singuratică noaptea. Cel mai mult îmi plăcea să merg pe banca din capătul străzii și stăteam ore în șir admirând coroanele copacilor care se pierd pe cerul albastru.


Mă simt ca-ntr-o dioramă, toamna. S. stă lângă mine sub stejar, iar profilul lui, partea bună, cum îi place să spună, e contre-jour. Lumina îi trece filtrată prin păr și-mi cade mie, în raze mici, transparente, pe umăr.

- Bem un vin? îl întreb sec, eu, nu vinul, și mă uit lung la scena de lemn din față și la iarba care ne înconjoară, la vrejurile şi frunzele parcă Art Nouveau.

- Bem, îmi răspunde în surdină.

Se ridică, părul lui dezordonat prinde, dintr-o dată, minte proprie și i se răsfiră peste urechi, peste umeri, peste brațele mele. De pe scena de lemn, de departe, vine muzica, bate și se izbește de copacii din muzeu. S. fredonează cu figura concentrată, încerc și eu să mă ridic, dar rămân locului. În cap îmi țiuie un ritm neregulat, ciudat, iar în pantofi și-n stomac, la naiba, parcă am plumb. Și atunci încep să râd, S. râde și el așa cum nu mai râsese vreodată și mă trage de mână spre scena pe care muzica etnică se rostogolește borțoasă și rotundă.

 

Ada S.


O plimbare prin Muzeul Satului, printre șiruri de copaci ce devin case, casele oamenilor din trecut, casele oamenilor din viitor. Vibrează de energia copacilor prezenți, vibrează de patina trecutului. Ochiuri de ferestre prin care oamenii își deschid sufletul spre sat, acum stau închise așteptând mâini, urme de mâini, urme de oameni ce să le locuiască.

Acum trăiește în umbra copacilor cu rădăcini în cer, cu frunze ce cresc din pământ, e Muzeul Călătorilor Trecuți!

 

G.C., arhitect


Săptămâna trecută, în drumul scurt de la birou spre casă, privirea mea s-a intersectat cu cea a unui turist. În mijlocul Bastionului, întins pe una dintre scările de lemn, privea zidurile vechii cetăți și cerul și zâmbea fericit. I-am mulțumit în gând pentru că m-a făcut să zâmbesc și mi-a adus aminte să ridic privirea și să…privesc orașul.

Cât de ușor este să recunoști un turist, în orașul tău. Are un mers și o mimică relaxate, privirea lui este curioasă și orientată spre partea superioară a clădirilor și, în majoritatea cazurilor, colțurile gurii sunt orientate...tot în sus. :)

Probabil că i-am observa ușor pe acești “norocoși” și majoritatea am gândi: “trebuie să fii în vacanță ca să ai un comportament similar, prin care să te bucuri de momentele în care privești orașul”.

Și dacă este fix invers? Și dacă chiar acest comportament iți produce bucuria pe care o cauți în vacanță? Și dacă modul în care privești orașul este chiar modul în care te privești pe tine, familia ta, casa ta, compania ta?

Când privești orașul ești prezent și atent, observi și conștientizezi, iar această fază este premergătoare celei în care alegi să sprijini orașul, pentru că el este casa casei tale, este locul identității tale, locul de reîntoarcere și apartenență, este locul poveștilor și relațiilor care-ți dau semnificație.  

Sunt recunoscător să cunosc oameni care privesc orașul și care au ales să contribuie la evoluția lui. Fie că îmi sunt prieteni, precum Silviu Vert de la Asociația Smart City, Oana Simionescu și Simina Cuc de la Ordinul Arhitecților, Val și Cristina Mureșan de la Timotion și Alergotura, Cătălin Sipos și Andrada Sorca de la InEdu, Radu Ticiu, Vlad Isac și Anna Boros de la Startup Hub, Teodora Borghoff de la Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană, fie că sunt oameni pe care îi cunosc mai puțin, cum sunt Andreea și Norbert, organizatorii Festivalului Plai, cetățeni anonimi sau foarte vizibili…ei toți Privesc Orașul, pentru că Orașul îi Privește. Orașul Ne Privește.

 

Dan B.


Micro-comunități dispărute II : Zidul de cățărat

...anii '90, pe locul unde acum se află noua bibliotecă a Politehnicii....

Gardul care delimita terenul Politehnicii era un zid masiv din zidărie cum mai este acum cel din fața Facultății de Construcții, cu fața interioară netencuită.

Pe toată lungimea interioară a zidului erau marcate trasee de cățărat, cu vopsea de diferite culori, cu grade variate de dificultate. Lângă erau câțiva copaci înalți care dădeau umbră față de soarele puternic de la sud.

Aici se adunau să se antreneze câteva zeci de pasionați de cățărat. Se depănau povești, se împărtășeau experiențe, uneori se asculta muzică în serile lungi de vară... 

Odată cu construirea noii Biblioteci a Politehnicii zidul a fost dărâmat și mica comunitate s-a dispersat. 

Orașul trebuie sa fie inclusiv, accesibil tuturor categoriilor și grupurilor sociale. Cu cât este mai diversă țesătura socială din care este alcătuit, Orașul este mai bogat.

Cu pierderea fiecărui sub-grup sau micro-comunități componente, Orașul este mai sărac...

 

Victor P., arhitect


Am revăzut azi cartierul, cu care, în câteva rânduri, mi s-a intersectat viaţa. 
Strada Zürich a copilăriei şi adolescenţei mele se lipea de linia tramvaiului 2. Mai jos de ea, începea aventura. Cei ce se încumetau spre Plopi erau doar temerarii. Prin anii 70, în Plopi se jucau doar băieţii "şmecheri" ai oraşului. Întâlnirea era la Uzina de apă. Veneau cu bicicletele, purtând pe ghidon câte o fată mai curajoasă, împurpurată de aventură. Înotau până la podul de la Prinţul Turcesc. Seara, după ce umpleau cu tutun mărunţit câteva foiţe de ţigară, se întorceau pe biciclete, în grup, spre oraş. Mai târziu, când a apărut Clubul de canotaj al oraşului, exerciţiile tot aici se făceau. La Turbină, la Uzină erau locurile cu iz de îndrăzneală ce au marcat o generaţie cu gustul riscului. Pista, Gabi, Cuci sunt dintre cei ce au păstrat ascendentul tinereţii petrecute în Plopi. 

Peste ani, când am devenit profesoară, surpriza a fost să mă întorc în cartier, la şcoala de pe Moise Nicoară, ce se prelungea până spre Bega, aproape de podul de la Prinţul Turcesc. Am bătut străzile din zonă, făcând, ca profesor diriginte, "vizitele la domiciliu" recomandate de învăţământul comunist. Străzile le recunoşteam după sonorităţile ce-mi reverberau în memorie, lumea, însă, se schimbase. Pe Dorobanţilor, la linia de tramvai, apăruseră noii locuitori ai cartierului, ţiganii, pentru care şcoala era o obligaţie facultativă. Calea Ghirodei, însă, ce se adâncea în Plopi, rămăsese la fel: populată cu oameni modeşti, amestecaţi, ce nu îşi mai aveau, însă, atelierele acasă, ci erau muncitori la fabricile din oraş: Electrotimiş, UMT, 6 Martie... Case mici, curate, îngrămădind nişte curţi ce-şi împărţeau funcţiile între atelierul dispărut, grădiniţa cu legume, depozitul de lemne şi locul de joacă comună al copiilor cu găinile şi gâştele crescute pentru prânzul duminical. 


Astăzi, căutând-o pe Rodica, mă orientez prin noua sistematizare a Plopilor: drumul asfaltat, paralel cu "faleza" nou construită a Begăi. Calea Ghirodei desfăcând pe dreapta toţi martirii revoluţiei: strada Martir Nicolae Lăcătuş (în locul străzii Mediaş), strada Martir Ioan Tănase (în locul străzii Cerbului), strada Martir Cornel Popescu (fostă Timiriazev T.A.). Mă încurc între atâţia. O sun pe doamna Rodica, să mă ajute în orientare. Îmi dă drept reper "Palatu". Îl voi recunoaşte, cu siguranţă: este mai înalt decât toate casele din jur. Înaintez. Ajung în dreptul străzii Cornel Popescu. În faţa-mi: PALATU (sic!) RAITAN. 

O nouă lume în locul celeilalte. 

Îmi spune doamna Rodica că Palatu se extinde: a murit Ormos neni ce stătea la colţ şi i-au cumpărat casa

 

Sorina J., filolog


Privim oraşul prin prisma a ceea ce suntem şi ceea ce ne interesează. Îmi amintesc cu plăcere cei mulţi mulţi ani în care am urmărit cu curiozitate şi interes atelierul în aer liber de pe malul Begăi al sculptorului  Ştefan Călărăşanu. Cu privirea concentrată pe prim planul atelierului, observam din tramvai evoluţia blocurilor cubice de piatră, iar apoi îmi odihneam privirea pe Uzina de apă şi pe malurile neamenajate ale Begăi. Pentru mine era cel mai pitoresc loc din oraş, era o privelişte care avea simplitate, armonie şi care mă inspira.

Realitatea actuală mă face să intorc instinctiv privirea în partea opusă. Refuz faptul că în faţa locului unde s-a născut artă, aflată acum în colecţii publice şi private,  în spaţii publice ale oraşului nostru sau în alte oraşe, acum tronează pseudoarta, fără autor şi fără valoare, deseori Parcul Uzinei fiind numit Parcul Stonehenge.

Memoria locului a fost dată uitării, iar noua realitate a intrat în limbajul curent al locuitorilor oraşului.

 

Ozana A., arhitect


Am citit zeci de cărţi vechi şi noi despre Timişoara: istorie, arhitectură, civilizaţie şi cultură. Am mai citit sute de pagini de proză din Slavici, Iorga şi Camil Petrescu, din Robert Musil, Ady Endre, Miloš Crnjanski, din Herta Müller şi Livius Ciocârlie. Dar şi rânduri din cronicile turceşti ale oraşului şi (surpriza surprizelor!) din Dimitrie Cantemir. Fiecare cu Timişoara lui. Am aflat atâtea lucruri extraordinare, încât Enciclopedia nemaivăzutei cetăţi Timişoara la care lucrez de peste 30 de ani ar fi o carte, practic, fără sfârşit. Nu doar cele aproape 1000 de premiere zonale, europene şi mondiale pe care le-a găzduit oraşul, nu doar celebritatea atinsă de unii timişoreni (de la marele istoric al religiilor, prietenul lui C. G. Jung şi Thomas Mann, Károly Kerény, până la inventatorul espresorului, Francesco Illy, de pildă), nu doar acestea pot intra în paginile unei enciclopedii neobişnuite. Ci şi oamenii, cu faptele lor minunate, dintr-un oraş mai apropiat în timp de noi, cu avangardele lui artistice, literare, ştiinţifice. Ba chiar s-ar putea întrezări în enciclopedie o Timişoară de peste 20, 30, 100 de ani.

Dar dacă ar fi să privesc oraşul şi să spun o poveste după atâţia ani de când locuiesc în el, aş scrie despre o cetate primitoare, plină de îngăduinţă, în care la întâlnirea cu Celălalt graniţele devin moi sau poroase sau chiar dispar, unde o frază poate începe în româneşte şi se poate sfârşi în sârbeşte sau nemţeşte şi unde, în subterane, zac atâtea nebănuite istorii cât să încapă în sute de romane. Mai precis, aş povesti despre o stradă tihnită, aşezată între Observatorul astronomic şi Centrul seismic al oraşului, despre locul de unde te poţi aventura fie spre adâncul cerului, fie spre cel al pământului, aşa cum am făcut-o în realitate sau doar în închipuire când am fost copil. Despre această Timişoară neştiută, care mă priveşte tot mai intens, am început să scriu.

 

Adriana B., scriitor


M-am născut în Galați, am crescut într-un cartier cu blocuri socialiste. În 1996, după 6 luni petrecute în Olanda, am decis să continui studiile în țară. Printr-o prietenă, am găsit o gazdă în zona Maria și am învățat pentru admiterea la facultate într-o curte interioară cu multă verdeață. M-am îndrăgostit atât de acea casă, de zonele istorice și de oraș în general. Deși am petrecut mult timp în străinătate iar soțul meu este neamț și a făcut toate eforturile să mă stabilesc în Germania, am ales să rămân și să îl conving și pe el să trăiască aici.

 

Teodora B., facilitator social


Regele Ferdinand, la inaugurarea Şcolii Politehnice în 1923, spunea că nu zidurile fac o şcoală, ci spiritul ce domneşte într-însa; atunci, de ce nu am putea şi noi spune că nu zidurile fac un cartier, ci oamenii ce au trăit într-însul? Plecată în recunoaştere prin Elisabetin zilele trecute, zăresc cu stupoare în curtea uneia dintre cele mai vechi case de pe strada Memorandului un vechi cupeu de piaţă, abandonat sub un nuc. Câte secrete ale câtor personaje (de atât de demult încât par de poveste) se ascund sub cupola decolorată şi scorojită?

 

Dana C.P., filolog


În primul rând, în Timișoara acum îmi place casa mea și-mi place familia mea și tot arealul meu geografic, sentimental și afectiv. Dar, și din nou mă refer la perioada anilor '65-'75, îmi plăcea aerul Timișoarei. Aerul Timișoarei nu este neapărat un aer curat, la propriu, dar înseamna suma de clădiri jugend-stil - nu știam pe atunci că așa se numesc, dar se pare că aveam un ochi pentru asta încă de atunci.

 

Marie-Jeanne B., inginer constructor, Interviu realizat de Simona Branc la Timişoara


În prima clasă de liceu l-am avut profesor pe dr.Nicolae Roșu. Și mi-aduc aminte de un lucru extraordinar pe care-l zicea: Copii, eu vreau să-mi povestiți o poveste, care ce poveste vrea. Dar am o singură pretenție: s-o spuneți în o sută de cuvinte. În scris. Unii se întindeau, ajungeau la două sute de cuvinte și-atunci el, când le corecta, începea și scotea adjective...cum s-ar fi putut povesti în o sută de cuvinte același lucru, fără risipă.

 

Mihai Ș. 


 Locurile de distracţie erau balurile şi dansurile. Se făceau îndeosebi la cluburile fabricilor. De exemplu, întreprinderea română de piele, IRP-ul, aveau clubul lor şi organizau baluri. Se plătea ceva la intrare, simbolic. Fabrica de pantofi, Nicus Beloianis, actuala Banatim avea club pe nume Nicus Beloianis. Mai era în Piaţa Unirii clubul Financiara. Exista clubul Încălţămintea în Piaţa Maria, clubul CFR. În fiecare sâmbătă şi duminică se făcea bal în aceste cluburi. Unele aveau ţi în cursul săptămânii miercurea, joia. Exista şi clubul Blanc în Fratelia. Oamenii se duceau la aceste cluburi, de obicei fiecare în cartier la el, deoarece existau găşti de cartier. Dacă venea cineva din Fabric la un club în alt cartier, năpusteau pe el să-l ciomăgească dacă făcea parte din gaşca din Fabric.

Ioan B., Interviu realizat de Onică Adrian la Timişoara


 Şi poate, nu ştiu dacă nu este o amintire falsă, imaginea Pădurii Verzi, deşi noi am fost acolo cu părinţii, iarna. Am făcut o dată o plimbare cu sania prin pădure. Se puteau închiria sănii cu cai şi se făceau plimbări prin Pădurea verde.

Olimpia B., Interviu realizat de Aurora Dumitrescu la Timişoara


Foarte buni părinți am avut. Deosebiți. Și tata era respectat de toată lumea. Dacă trecea pe stradă, cu jo napot îl saluta pe vecinul ungur, nemțește îl saluta pe vecinul neamț, românește vorbea: "Ce faci, bade...?". Era popular, era prietenos. Dacă oamenii aveau ceva griji, ceva probleme în familie, veneau la tata să-i sfătuiască. De foarte multe ori...Și-acuma cunosc oameni în Timișoara care ne-au călcat pragul, că voiau un sfat de la părintele Șora. A fost un om deosebit. Deosebit! Și era copil de țăran, cu atâta bun simț, cu atâta omenie.

Maria P., Scene de viață. Memorie și diversitate culturală, Timișoara 1900-1945, Smaranda Vultur


L-am cunoscut pe soțul meu la un bal, la Timișoara. Atunci eu eram deja mare, eram domnișoară. Întotdeauna, la 23 ianuarie, Politehnica făcea un bal la care mergea tot tineretul. Studenții de la Politehnică erau singurii de la facultate. Mi-aduc aminte că odată au venit și surorile Ciuhandru de la Arad. Erau două gemene și ne-am împrietenit, că noi mai mergeam la Arad, și ne întâlneam. Eu venit și ele la balul de la Politehnică. Ăsta era cel mai renumit bal al orașului. Pe urmă era un bal al Reuniunii Femeilor Române. Nu avea o dată fixă, era iarna, după Crăciun, în ianuarie, februarie. La balul Politehnicii l-am cunoscut pe soțul meu și ne-am căsătorit atuncea și facultatea a rămas...M-am mutat la Oradea, el avea acolo biroul lui avocațial și am stat până s-a cedat Ardealul. Atunci ne-am întors în Timișoara.

 

Maria P. 


Trenul care mergea la Baziaș, adică jos la Dunăre, trecea prin mijlocul orașului. Știți unde-i parcul Scudier? Ei, pe acolo o trecut trenul. Trenul o venit din gara Iosefin, a făcut așa o curbă uriașă și-a trecut prin oraș și a luat-o spre Baziaș. A fost un canton de cale ferată în plin centrul orașului și când a venit trenul a fost blocată circulația, s-a lăsat să treacă trenul și pe urmă s-a ridicat. Noi copiii, ne-am jucat în acel parc pe lângă șinele de cale ferată.

Oscar S. 


1.       Dar lucrul cel mai crâncen l-am trăit într-o dimineaţă de duminică, în timp ce stăteam alungită pe un ponton de la ţărmul Begăi, şi bunica era la umbră, cu un grup de prietene.

Visam la Aida şi la Radames, care îşi cântaseră sfârşitul iubirii cu o seară în urmă. Încercam să imaginez şi pentru mine, în viitor, o astfel de dragoste, pentru care să mă sacrific. Oboseala, căldura verii, speranţa într-un amor pustiitor mă toropiseră. Atunci, instigat de Lia, mereu dispusă să pună la cale glume îndoielnice, unchiul meu Valeriu m-a împins în apă. Şi în timp ce în urechi îmi răsuna, ca într-un vis, finalul din Aida şi inima mi se frângea la gândul unei iubiri pentru care aveam să fiu nevoită să mor, am căzut în apa rece a Begăi, am simţit cum coboram până la albia mâloasă, cu ochii deschişi, gura plina de apă, incapabilă să fac vreo mişcare. Dar atunci, o mână puternică m-a prins de mijloc, cineva m-a tras în sus şi mi-am revenit, plutind la suprafaţă şi privind norii albi de vară de deasupra Begăi.

 

Valeria Dr. P., Un roman familial, Liana Maria Gomboșiu


Am auzit de la părinți ceva ce aud și astăzi: nu se mai poate. De când mă știu și bunicii mei au spus că nu se mai poate și părinții mei au spus că nu se mai poate! Eu nu-mi aduc aminte de o vreme când lumea a spus că e bine. Orice regim în lume este înjurat, fie în străinătate, fie aici la noi. Nu există guvern bun. Așa ceva nu există. Eu am trăit aici în țară de când m-am născut, cel puțin patruzeci de guverne. N-am auzit niciodată că ăsta e un guvern bun, fie țărăniști, fie liberali, fie fasciști, fie ce știu eu, la toate națiunile e așa.

 

Frederic K., înregistrat de Aurora Dumitrescu 


De obicei la podul care lega Iosefinul de cartierul Cetate se afla un fotograf care obișnuia să pozeze trecători. Cel care era fotografiat primea un bilețel cu un număr iar fotograful îi spunea când și unde să meargă după poză.

 

Else von S.


La Palace mai mergeam uneori cu părinții să luăm masa duminica, când tata o mai scutea pe mama de gătit. Era încă o atmosferă la Palace...Și mai era un loc foarte fain, la Violeta, unde într-o zi anume din săptămână se întâlneau cucoanele cele faine ale Timișoarei. Acolo era o reuniune în care luau cafeluța și prăjiturica sau capuținerul mama lui Radu Ciobanu, Scumpa Ciobanu și mai multe doamne între care Crista Franyo, soția lui Zoltan Franyo.

 

Stela Ș.


Asta-i interesant, că Timișoara s-a caracterizat printr-o viață economică foarte dezvoltată. Asta este absolut adevărat. Pe vremuri am avut un export foarte activ de cereale pe Bega. Cerealele au fost transportate cu vaporașele până la Viena. Grâul din Banat, cu greutate hectolitrică de 78 de kilograme la hectolitru, a fost cotat și vândut la Viena, la Bursă. Așa de bogați am fost. Morărit, fabrici de tutun, țesătorii, torcătorii, fabrici de piele, de articole de metal, industrie chimică.

 

Oscar S.


Sosisrea Regelui în fața Catedralei a fost precedată de apariția Gărzii Regale: formând un culoar, putea fi recunoscută după inconfundabilele coifuri, purtate demn de tineri cu o ținută impecabilă, toți cu o înălțime de peste 1.80m. Din păcate, nu putea lipsi Petru Groza, dar parcă nici n-ar fi fost acolo. Era o ambianță unică, creată de acea mare de oameni, amplificată de sunetele clopotelor și de cele două coruri dirijate de Sabin Drăgoi și Nicolae Ursu. A fost ca o manifestare de rămas bun adresată anilor de normalitate trăiți în Banat.

 

Traian Constantin N


În cartier am făcut patru clase primare. Ungurește am învățat acasă cu prietena mea, cum mă jucam cu ea. Ea locuia pe strada Irlanda, a treia casă pe stânga, unde-i acum birtul ăla...Draposy Iren o chema. Am fost prietenă cu ea de când am avut trei ani. Când aveam trei ani, trecea căruțul pe stradă. Pe jos mă duceam acolo și venea și ea...Porți deschise...Și la grădiniță am fost împreună aici în cartier, la ultima stație de troilebus, unde e școala acuma.

 

Aneta L., Scene de viață. Memorie și diversitate culturală, Timișoara 1900-1945, Smaranda Vultur


Parcul Rozelor este extraordinar, parcul Central care înainte se numea parcul Stalin. Erau acolo panouri mari unde erau puse chipurile muncitorilor fruntaşi, n-ai văzut inginer, numai muncitori. Ce ruşine era în asta? Şi soţia mea era muncitoare sudor la fabrica de lanţuri şi poza ei a fost pusă pe panou ca fruntaş în întrecerea socialistă. Ea suda verigile de lanţ. S-a evidenţiat prin propria muncă. În faţa Operei era un mare panou, acolo erau fruntaşii fruntaşilor. Şi acolo a fost pusă poza soţiei mele.

 

Ioan B., Interviu realizat de Onică Adrian la Timişoara


Da, în primul rând participam la concertele Phoenix, participam la concertele cenaclului „Flacăra” de la Sala Olimpia, care pentru vremea aceea şi pentru noi erau un mod frumos de a se manifesta tinereţea noastră şi a celor care participau. De regulă, eu nu sunt un om care să îmi doresc neapărat să particip la manifestări din acestea cu sute şi mii de oameni. Mi-am călcat peste inimă la Revoluţie, a meritat să-mi calc... Nu vreau să uit extraordinarele momente de bucurie pe care mi le-a dat în fiecare sâmbătă seara Filarmonica din Timişoara, care era găzduită de sala „Capitol”.

 

Marie-Jeanne B., inginer constructor, Interviu realizat de Simona Branc la Timişoara


În vara anului 1948, una din cele mai pline ale copilăriei mele, vacanţa la Timişoara a fost marcată de mersul aproape seară de seară la Operă. Abia se înfiinţase opera timişoreană  şi publicul oraşului trăia încă în euforia spectacolelor şi a satisfacţiei de a fi scăpat de inferioritatea în care oraşul se simţise faţă de Cluj, unde funcţiona de mai multă vreme un teatru liric de prestigiu.

 

Valeria Dr. P., Un roman familial, Liana Maria Gomboșiu


Și lângă noi era o casă cu șaptesprezece locuințe, așa, într-un careu. Șapesrezece locuințe, fiecare cu bucătărie, cameră. Toți erau muncitori. Unul era croitor, altul era tâmplar, vizitiu de la fabrica de bere,  altul era conductor de tramvaie și fel și fel de oameni. Erau muncitori și noi aveam o fereastră către curtea lor, așa că stăteam în relații bune cu ei acolo și prin fereastră.

 

Frederic K., înregistrat de Aurora Dumitrescu


Da, și jucam piese de teatru. Vai ce se bucurau oamenii! Că în oraș nu putea să meargă omul la teatru, aici stăteau numai oameni săraci, din clasa muncitoare, indiferent de naționalitate: ungur, neamț, român...În fiecare lună cam jucam o piesă. A fost piesa "Mânzul galben", îmi aduc bine aminte, în care eu am jucat rolul principal, care a avut mare succes. Am jucat-o de cinci ori: de două ori aici, în Plopi, în Ghiroda Veche și la Moșnița nouă.

 

Sipos P.


A mai fost pe Alba Iulia prăvălia Muhle, unde se găseau flori. Se spunea că Muhle avea o grădină mare, care se întindea de la strada Mihai Viteazul, cum mergi înspre Bălcescu, unde totul era plin de flori. Se presupune că Mulhe a adus aici crizantemele – care sunt flori japoneze. Au mai fost fel de fel de prăvălii.

 

 Anton S.


Nu știu dacă poți să reduci, dacă poți să ajungi așa, la un soi de prototip de timișorean. E greu de spus. De multe ori, timișoreanul poate semăna cu unghiu-meu, care a murit când eram profesor la sat și care nici nu era sută la sută timișorean, pentru că era născut la Chișoda sau la Sânmihaiu Român, nici nu mai știu. Dar, pentru mine, el era timișoreanul.

 

Viorel M.


Am fost la muncă obligatorie la Turnu-Severin și la Filiași, nu mult timp și la drumuri,  în Timișoara, în 42-43, am măturat străzi, am măturat în piața Coronini, în fața bisericii catolice, a venit chiar un coleg român care trecea pe acolo și m-a văzut că eu mătur strada și a venit ostentativ la mine și mi-a întins mâna.

 

 Oscar S.


Și mai era interesant că pe vremuri erau niște efemeride. Sunt așa de mari ca o libelulă și trăiesc vreo trei ani în nămol, larvele, și la începutul lui iunie, pe la 6, 10 iunie, ies cu miliarde din apă și zboară desupra până la cinci- zece metru altitudine. Așa de multe a fost că abia ai văzut până dincolo. Acuma, de zeci de ani nu mai sunt pentru că-i poluare. Dar atunci în fiecare an era această scenă.

 

Frederic K., înregistrat de Aurora Dumitrescu


Din 1919 însă, familia mea locuia în Timişoara la etajul al treilea al unei clădiri ce pe atunci se chema „Hungaria Bad”. În realitate avea o baie cu aburi publică, cunoscută azi ca băile Neptun, deşi în locul bazinului a fost construită recent o sală de fitness. Vizavi se întindea parcul „Regina Maria”, pe care în mod obişnuit îl numeam „parcul mic” pentru a-l deosebi de „parcul mare”, din spatele podului de pe Bega, din centru. O mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o în micul parc împreună cu Ernö, fratele meu mai mic. Jocurile noastre erau aceleaşi cu ale celorlalţi copii (căluţul, ascunsa, prinsa etc.). Azi copiii se joacă altfel: cu biciclete, role...

Geza K., Din viața mea și vremurile mele

Ambasadori

Vlad Gaivoronschi, arhitect

Adriana Babeți, scriitor

Ilie Sîrbu, președintele Asociației Culturale Salvați Patrimoniul Timișoarei

Dan Bugariu, arhitect software

Flaviu Cernescu, acrobat

Alin Gavreliuc, psihosociolog

Teodora Borghoff, facilitator social

Bogdan Rață, sculptor

Horia Colibășanu, alpinist

Alin Constantin (dj K-lu)

Ambasadori ai campaniei:

Gabriel Amza, Ozana Apostol, Adriana Babeți,  Teodora Borghoff, Dan Bugariu, Flaviu Cernescu, Horia Colibășanu,  Alin Constantin ( Dj. K-lu ), Vlad Gaivoronschi, Alin Gavreliuc, Sorina Jecza, Liliana Mercioiu, Cristina Milici, Lucian Mircu, Roxana Pătrulescu, Victor Popovici, Bogdan Rata, Ioan Șandru Rohan, Ilie Sârbu.

 

Ilustratori

 

FAQ

Ce este "Privește orașul!"?
Privește orașul este o campanie ce își propune să strângă și să împărtășească povești despre orașul Timișoara.


Care este scopul proiectului?
Campania își propune să descopere poveștile ce compun orașul, oraș văzut ca sumă de amintiri, trăiri și proiecții, percepții personale și colective ce împreună creează și definesc imaginea orașului. Dorim să descoperim relația dintre om și loc, dintre cetățean și spațiul orașului, prin intermediul poveștilor. Campania se adresează în primul rând comunității, fiind un apel către locuitorii orașului să își spună propria poveste despre oraș, oameni, locuri și să o împărtășească comunității. Ne dorim ca această campanie să reprezinte o platformă de dialog cu publicul larg și cetățenii orașului, un mod prin care îi invităm să participe la modelarea orașului și a unui mediu urban sănătos.


Cine poate participa?
Campania este deschisă tuturor celor ce au o poveste de spus despre oraș.


Există o vârstă minima pentru cei ce pot trimite povești?
Campania #Privește orașul este adresată tuturor, neexistând o vârstă minimă.


Pot trimite mai multe povești?
Da, nu există un număr maxim de povești trimise.


Pot trimite povești anonim?
Da, poveștile pot fi trimise și anonim.


În ce limbă trebuie scrisă povestea?
Poveștile vor fi scrise în limba română.


Despre ce oraș trebuie să fie povestea?
Poveștile trebuie să aibă legătură cu orașul Timișoara. Povești întâmplate în oraș, povești despre oraș, legende urbane sau povești de ficțiune, toate trebuie să se raporteze într-un anumit mod la orașul Timișoara.


Cum pot trimite povești?
Poveștile pot fi încărcate pe site-ul www.privesteorasul.com, sau prin intermediul cartolinei #Privesteorasul.


Ce este o cartolină?
Cartolina #Privește orașul este un instrument de colectare și expunere a poveștilor având un câmp special unde acestea pot fi scrise. După ce este completată, poate fi lăsată orașului, agățată în diferite locuri din oraș, sau poate fi adusă la punctele de colectare ale cartolinelor.


Unde pot găsi cartoline?
Cartolinele #Privește orașul pot fi găsite în locațiile partenere . Lista acestor locații poate fi găsită la rubrica Parteneri


Unde pot lăsa cartolinele?
Cartolinele completate pot fi lăsate oriunde în oraș, în locuri ce au legătură cu povestea, sau pot fi aduse la punctele de colectare a cartolinelor: Lista acestor locații poate fi găsită la rubrica Parteneri


Până când pot trimite povești?
Poveștile pot fi trimise până la data de 1 Noiembrie 2016.


Cine va citi poveștile?
Poveștile sunt adresate tuturor, acestea având un caracter public.


Cine va alege care povești vor fi illustrate?
Poveștile alese spre a fi ilustrate vor fi selectate de câtre organizatorii campaniei.


Există premii?
Un număr de 10 povești for fi selectate spre a fi ilustrate și expuse în spațiul public.


Cât de lungă poate să fie povestea?
Povestea ar trebui să nu depășească 120 de cuvinte


Unde va apărea povestea mea?
Poveștile vor apărea în mediul digital pe site-ul www.privesteorasul.com, și vor fi preluate de rețelele de socializare ale campaniei. O serie de povești selectate vor fi ilustrate și expuse în spațiul public alături de ilustrația aferentă. În urma campaniei se va publica în mediul online un catalog cu povești despre oraș.


Cum vor fi anunțați cei ale căror povești vor fi ilustrate?
Autorii poveștilor selectate spre a fi ilustrate vor fi contactați prin e-mail. În cazul în care va fi aleasă spre ilustrare o poveste trimisă anonim sau una colectată din oraș fără a fi urcată pe website, aceasta își va păstra caracterul anonim. Nu se acceptă revendicări ulterioare asupra poveștilor


Ce drepturi de autor vor avea organizatorii asupra poveștii mele?
Participând la campanie, autorul asigură dreptul organizatorilor de a edita, publica, distribui și copia povestea. În toate mediile în care povestea va apărea aceasta va fi însoțită de numele și profesia autorului – cu permisiunea acestuia.


Cine sunt organizatorii campaniei?
Campania este organizată de către Ordinul Arhitecților din România, filiala teritorială Timiș și face parte din BETA – Bienala Timișoreană de Arhitectură.

 
 

Contact

Dacă aveți orice întrebare legată de campanie, vă stăm la dispoziție la adresa de email privesteorasul@gmail.com . De asemenea, ne puteți adresa întrebarea voastră prin intermediul formularului de mai jos.