Ilustrații

Ilustrație realizată de Carine Arnakis

Cam prin '68 s-a terminat și Expo Flora, lucrare coordonată de arhitectul Ștefan Iojică. Între altele, pavilionul principal - ce avea să devină restaurant - se caracteriza printr-o prismă de  sticlă, cu stâlpi metalici retrași, a la Mies van der Rohe, Mai târziu, prin '71-'72, locul avea să devină polul de atracție și adunare al tinerilor timișoreni, iar prin '75 cânta acolo Paul Weiner împreună cu Puba Hromatka, Kamocsa Bela și Liviu Butoi. Cu adevărat intercultural. Uneori free jazz, alteori bosanove...

Vlad G., arhitect

 

Ilustrație realizată de Dan Ungureanu

Când eram mică aveam un Pegas roșu cu care ieșeam afară la joacă. Le spuneam alor mei că merg în spatele blocului, dar de fapt mă luam și cutreieram tot orașul ore întregi. În fiecare zi exploram alt cartier. Acum realizez cât am fost de norocoasă că am copilărit în anii ’90, când erau puține mașini. Copiii din ziua de azi sunt prea supravegheați de părinți și îmi pare rău că nu pot experimenta aceeași bucurie de a descoperi pe care am simțit-o eu.

 

Ileana

 

Ilustrație realizată de Dana Catona

Primul meu contact cu Timișoara: Eu cu maică-mea eram pentru prima dată în Timișoara, pentru a-mi da examenul la Poli. Discuție la telefon, maică-mea cu taică-meu:

- Cum e la Timișoara? (Tata)

- Frumos! (Mama)

- Ați fost în Bega? (Tata)

- Nu. Am trecut peste. (Mama)


Marian D.

Ilustrație realizată de Sorina Vazelina

Când eram copil, cimitirul nu însemna moarte pentru mine. Pe atunci îmi părea că eu o să fiu mică, bunicii o să fie bătrâni, mama și tata tineri pentru totdeauna. Stăteam la etajul nouă, în blocul turn vizavi de cimitirul din Șagului. Pe atunci totul îmi părea o aventură, jucatul printre schelele de construcții și tomberoanele de gunoi pe unde mișunau șobolani sau urcatul nouă etaje pe jos, prin întunericul care se putea popula cu povești fantastice, în fiecare zi când se lua curentul, cu o lumânare groasă pe care o purtam în ghiozdanul de școală. Dar cea mai frumoasă aventură era când mă urcam cu tata pe bloc la lăsarea serii, de 1 noiembrie, când oamenii veneau cu flori și lumânări la cimitir. Ne strecuram pe smoala moale, printre antenele de sârmă improvizate ca oamenii să „prindă sârbii” și ne așezam chiar pe balustrada de pe marginea blocului. Mi-era teamă să mă uit în jos în hăul de zece etaje și cimitirul era ca o mare de licurici la picioarele noastre, iar deasupra noastră o altă mare de luminițe. Nu știam că și tata și bunicii o să ajungă acolo și după ani o să merg și eu să aprind o luminiță în marea de licurici la care poate se va mai uita un copil.

 

Claudia T., fotograf

Ilustrație realizată de Super Smooth Studio

Deci...Vreți să știți despre Timișoara? Vreți să aflați cât de prietenoși sunt oamenii? Cât de bună este viața socială? Cum oamenii bătrâni nu sunt morocănoși?

Din păcate nu vă scriu despre asta, nu că nu ar fi de folos...Dar motivul pentru care vă scriu "povestea mea" este să vă prezint Timișoara când este învăluită în întuneric, atunci când luna prinde stăpânire pe cer. Povestea mea are loc atunci când orașul este așa liniștit încât poți auzi sunetul canalului Bega curgând! În jurul orei 00:00, orașul prinde viață, dar nu în sensul social, ci în sensul propriu în care simți orașul în sine ca o entitate proprie. Doar noaptea te poți plimba și simți că orașul se plimbă cu tine.

Ilustrație realizată de Dushky

Ca alpinist, nu îmi place neapărat orașul văzut de sus. Îmi place jos între oameni și clădiri, mașini și tomberoane. Pentru că asta înseamnă civilizație și e ceea ce îmi lipsește după două luni între stânci și ghețuri.

Cel mai mult îmi place, ca sport extrem, să merg cu bicicleta la serviciu. Dacă nu fac pană pe primele 3 borduri aferente pistei din Lipovei, fentez cu îndemânare tomberonul cu stâlp și sar direct în mijlocul carosabilului, pentru că pista se termină subit. Acolo mă lupt pentru supraviețuire și întâietate cu șoferii cei rai. Dacă reușesc să ajung în centru, demarez un contratimp cu gardienii pe motoscutere pe care de obicei îl câștig, la peste 50km/h. Premiul fiind o amendă pentru circulația pe carosabil în prezența pistei de biciclete, de obicei plină de mașini...Pe care n-o iau. Ajung la lucru transpirat și fericit, urmărit de privirea femeii de serviciu "Săracu' ăsta nu are mașină". Mie chiar îmi place în oraș, nu e plictisitor deloc. Poate mâine mă întâlnesc din nou cu gardienii.

 

Horia C., alpinist

Ilustrație realizată de Adina Larisa Șufană

Strada Zürich nr. 2. Locul unde m-am ştiut dintotdeauna. Cu distanţele ce se micşorau pe măsură ce anii treceau: drumul până la Gara Mică, de unde mama ne "dădea în grijă" vreunui consătean, să ne ducă la Maichi, la Izvin; sau drumul făcut singure, până la strada Telegrafului, unde ne aştepta tanti Ani, la grădiniţă. 

Pe strada Zürich ne simţeam în străinătate. Întreg cartierul îşi desena conturul la marginea de est a oraşului, chiar în apropiere de gară - Gara Mică, cum îi spuneam noi. Locul era, de fapt legătura oraşului cu satele dimprejur. Fantezia nu ştiu cărui edil, însă, visând la neutralitatea elveţiană, a adus aici nume de străzi cu sonoritate cosmopolită: Alsacia, Lorena, Zürich, Geneva, Basel... Ele se desprindeau din Kogălniceanu, stradă largă, pe unde trecea tramvaiul 2, cel ce făcea să vibreze paharele în vitrină, la fiecare trecere prin faţa casei. Printre străzile din micul cartier, marii oameni ai istoriei naţionale - Mihail Kogălniceanu, Samuil Micu, Simion Bărnuţiu - se intersectau paşnic cu o europă domestică, ce-şi răsfira pe la garduri, tufele de liliac şi forsitie.

Casa noastră era chiar în faţă, pe "Zürich, colţ cu Kogălniceanu", cum aveam să dăm reperele mai târziu, când ne conduceau acasă cavaleri cu taxiuri. În spate, aproape un sat: după parcul Ocsko - parcul Fabricii de ciorapi, cum îl apucaserăm noi, al familiei Kimmel, cum fusese, de fapt -, străzile se înşirau liniştit, cu căsuţe modeste, curate. O lume în care bunicilor nu le fuseseră luate avuţii, căci nici nu le avuseseră, dar care păstrau liniştea patriarhală a unei lumi aşezate. Curţi cu cireşi şi caişi, ce înfloreau primăverile cu miros promiţător, de început..
Trec arareori prin dreptul străzii Zurich. Un aer impersonal, îngrijit, mă ține întotdeauna departe. Casa și e acolo și nu mai e, scufundată într-un timp ce nu mai trăiește decât interior. O regăsesc ori de câte ori închid ochii, visând...

 

Sorina J., filolog

 

 

Ilustrație realizată de Răzvan Cornici

Am colindat lumea întreagă și încă nu am găsit o lumină mai caldă decât cea care se așterne peste Elisabetin la asfințit.

 

Adina S., arhitect

 

Ilustrație realizată de Livia Coloji

Războiul Rece din Piața Josefin

Iată că după războiul așa zis cald sau fierbinte, evident al Doilea Război Mondial, a venit și vremea Războiului Rece. Dacă cel fierbinte a adus omenirii nenorociri și pierderi aproape ireparabile, ăsta cel rece a fost incomparabil mai blând. În acest ton al războiului, ambasadorii ambelor părți, lagărul socialist și capitalist, se mai spurcau în declarații belicoase, acute reciproce și doar amenințări.

Astfel, s-a ivit ocazia ca și noi copiii din Josefin să putem participa la război. Într-o gheretă a circului ambulant Panopticum, erau instalate păpuși, care erau un fel de Hopa Mitică și semănau leit cu Churchill, Truman, Tito și Hitler. Păpușile serveau drept țintă, iar uneltele de aruncare erau niște mingi de cârpă, umplute cu rumeguș. Pentru câțiva bănuți, te puteai răcori dacă aveai boală pe vreun dușman. Dacă nimereai Tito, Truman sau Hitler, atunci se dădeau peste cap și făceau tumbe!

Ce mai! Era “democrație” și atunci! Era prin 1951-1952.

 

Tiberiu M., pensionar

Ilustrație realizată de Ana Kun

În vara anului 1970, multe cluburi sportive se găseau aliniate de-a lungul râului Bega. Clubul Tehnometal avea terenuri de handbal și baschetbal în aer liber, precum și o piscină. Echipa de juniori a Școlii Sportive își avea antrenamentele dimineața acompaniată de către trupa Phoenix care își repeta cele mai de succes piese. Nu exista bucurie mai mare decât antrenamentul sportiv pe ritmuri de Phoenix. Ne consideram niște răsfățați ai sorții. Cireașa de pe tort! Fiecare antrenament se termina cu o baie în piscină. Din exces de zel îngrijitorii acesteia au golit-o fără să ne spună, iar noi, înfierbântați după un antrenament am sărit în apa de zece centimetri.